Metapsihica și parapsihologie

Metapsihica

Metapsihica încearcă să explice lumea paranormalului.

Termenul a fost creat de Charles Richet: Metapsihica este știința care studiază toate fenomenele ce par a se datora unor forțe inteligente necunoscute, înțelegând prin aceste inteligențe fenomenele intelectuale uluitoare ale inconștientului nostru.

Sinonime ale metapsihicii: „psihotronică” (F. Clarc), „transfizică” (J. André), „epsionică” (J.W. Campbell) și în sfârșit parapsihologia.

Fenomenele metapsihice ar putea fi explicate prin: Dumnezeu sau diavol; printr-un energetism – ar exista o „forță psihică” gata să acționeze în cuprinsul materiei (W. Crookes); prin spiritism (adică prin prezența morților); prin superstiție, eroare sau înșelătorie (teze ale Uniunii raționaliste); prin fizica modernă (O. Costa de Beauregard).

Metapsihica începe cu Mesmer (1779) și cu „magnetismul animal” al acestuia. Ea înglobează spiritismul și, prin W. Crookes, se străduiește să devină „experimentală”, „științifică”. Perioada sa „obiectivă” datează din 1934, de când Rhine a introdus statistica printre metodele de cercetare. De atunci metapsihica poate deveni într-adevăr parapsihologie.

Domeniile metapsihicii sunt următoarele: metapsihologia (telepatie, clarviziune, dedublare, hipnotism, mese care se învârtesc etc.); metapsihofizica (ectoplasmă; telekinezie – adică acțiunea de la distanță asupra unui obiect etc.).

Metapsihica se situează deci în punctul unde spiritismul, cu alte cuvinte comunicarea cu supranaturalul și chiar cu lumea de dincolo, cedează locul parapsihologiei, adică ascezei științifice. Demersul este de înțeles: fenomenele necontrolate n-au constituit niciodată un criteriu al adevărului. Fraudele, lipsa măsurătorilor și a aparaturii experimentale, imposibilitatea de a repeta experiențele sunt cel puțin jenante.

Totuși, metapsihica evită ciudățeniile parapsihologiei, care, în fond, reprezintă pierderea contactului cu obiectul său – prin definiție, imposibil de măsurat. (...)

Metapsihica se vrea pur și simplu fenomenologică și dorește să efectueze clasificări.

Metapsihica nu face parte din hermetism. Unii ezoteriști au furnizat, fără îndoială, grile de lectură privind fenomenele paranormale; iar metapsihica a confirmat realitatea invizibilului (inițiere, magie etc.). Dar realitățile vizate de aceste două discipline rămân ireductibile.

*

Ipotezele metapsihice (...) nu sunt generatoare de tratamente (în opoziție cu ipotezele freudiene, de pildă), deci nici rodnice, nici verificabile în privința efectelor lor (...). Din care cauză își pierd valoarea de exactitate și intră în concurență cu ipoteza, mai comodă, a spiritismului. (Yvonne Catellan, în „Spiritismul”).

Parapsihologia

Parapsihologia nu trebuie confundată cu metafizica. Cea de-a doua este de tip fenomenologic; prima, de tip statistic. Presupunerile celei dintâi sunt îngust „materialiste” și chiar scientiste; ale celeilalte, „spiritualiste” – dar obiectul studiului rămâne același.

Procedeele experimentale ale parapsihologiei (născută o dată cu lucrările lui Rhine, în 1927) le imită pe cele ale științei materiei: laboratoare, instrumentație, repetări ale experiențelor.

Experiențele cele mai simple se fac cu jocurile de cărți ale lui Zenner (jocuri cuprinzând figuri geometrice simple). Aceste cărți sunt amestecate în mod sistematic, cu ajutorul aparatelor. Un experimentator trage o serie și încearcă să ghicească figurile. Experiența dovedește că experimentatorul ghicește mai des decât ar lăsa să prevadă legile hazardului. Ceea ce „dovedește” îndeajuns existența fenomenelor imaginate. Dar este oare nevoie să „dovedim” existența lor? Premonițiile sunt o realitate, și devine absurdă dorința de a le demonstra – cu atât mai mult cu cât experimentarea le restrânge câmpul de acțiune, fiindcă acestea nu se efectuează in vitro. Mai interesante ar fi experiențele de telekinezie; dacă s-ar verifica, ele ar arăta acțiunea spiritului asupra materiei.

*

Ideea de la care a pornit Rhine, când și-a întreprins experiențele, a fost de a încerca pur și simplu să afle dacă există o posibilitate, inexplicabilă până atunci prin dispozitive științifice, de a cunoaște evenimentele altfel decât cu ajutorul celor cinci simțuri ale noastre. Această atitudine, pentru spiritualiști mărginită și pentru raționaliști nebunească, a condus la rezultate care n-au încetat nici azi să intrige. El a numit posibilitatea aceasta Extra-Sensory Perception (prescurtat E.S.P.): percepție exstrasenzorială, termenul cel mai general ce se poate da. (Pierre Vigne, Lumières sur l’après-vie).

Fragmente pentru Citate favorite, joc preluat de Suzana de la Zina, pornit în colaborare cu Ella.

Textul l-am copiat din cartea „Maeștrii ocultismului”, de André Nataf, Editura Enciclopedică, București, 1995; traducători: George Anania și Matilda Banu. 

Emil Cioran, despre mizerie și oameni

Când mă gândesc la faptul că mizeria este strâns legată de existența omenească, nu mai pot adera la nici o teorie și la nici o doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stupide și de inutile. Chiar și tăcerea îmi pare un urlet. Animalele care trăiesc fiecare din silința lor nu cunosc mizeria, fiindcă nu cunosc ierarhia și dependența unora de alții. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-și creeze din semen un supus. Niciun animal nu-și bate joc de altul asemănător până la identitate cu el. Numai omul e capabil de atât autodispreț. (...)

Deși nu se poate interveni în existența nimănui și deși nu poți scoate pe nimeni efectiv din singurătatea durerii, totuși pasivitatea e criminală, precum criminală e și mila aproximativă, așa cum e mila tuturor oamenilor. Prezența mizeriei în lume compromite pe om mai mult decât orice și explică de ce grandomania acestui animal va trebui să aibă un sfârșit catastrofal. Când văd mizeria mi-e rușine până și de faptul că există muzică, devenită în asemenea cadru inexpresivă și rece. „Esența vieții sociale este nedreptatea”. Și atunci cum să mai aderi la o doctrină socială sau politică?

Mizeria distruge din viață totul; o face scârboasă, hidoasă, spectrală. Există paloarea aristocratică și paloarea mizeriei. Întâia rezultă din rafinament, a doua din mumificare. Căci mizeria fantomizează, creează umbre de viață, apariții stranii, asemănătoare unor forme crepusculare, ce succed unui incendiu cosmic. Nu este în convulsiile ei nici urmă de purificare, ci o ură, o amăreală, o înrăire carnală. Mizeria, ca și boala, nu duce la un suflet nevinovat și îngeresc, la o umilință curată și pură, ci la o umilință veninoasă, rea și răzbunătoare, la un compromis ce ascunde răni și patimi chinuitoare. Aceia care nu s-au născut în mizerie, ci au căzut în ea, nu se pot împăca absolut niciodată, fiindcă aceștia înțeleg mai bine decât ceilalți că în viața aceasta lucrurile ar putea sta și altcum.

Nu admit o revoltă relativă în fața nedreptăților, ci o revoltă eternă, pentru că eternă este și mizeria în umanitate.

(din Pe culmile disperării, Editura Humanitas, București, 1990)

Postarea este pentru Citate favorite, pe blogul Floare de colț la Suzana.

Filosoful Emil Cioran s-a născut în 8 aprilie 1911 în satul Rășinari, Sibiu și a murit în 20 iunie 1995 la Paris, Franța.

Pe culmile disperării este prima carte publicată în România, în 1934, la Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București. Cartea a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și cu Premiul Tinerilor Scriitori Români.

În 1936 a ocupat postul de profesor de filosofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. În 1937 pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care îi va fi prelungită până în 1944. În 1945 se stabilește definitiv în Franța. Autoritățile comuniste îi retrag cetățenia română; Emil Cioran a trăit la Paris ca apatrid – n-a cerut niciodată cetățenia franceză. A fost urmărit de Securitate până în anul 1990.

De-ale cinicilor in citate

Ce faci când te întrebi „de ce?” și singurul răspuns posibil e mereu „degeaba”?

Se spune că sunt cinici acei oameni care au atitudini condamnabile, adică sfidează regulile moralei, normele de conviețuire socială și de bun-simt. Nu cred că-i chiar așa de simplu de pus o etichetă celor care manifestă atitudini care pot fi „încadrate” la cinism.

Cinicul antic sfida orice convenție sau normă socială (cu privire la religie, politețe, decență etc.), pledând pentru o viață "aproape de natură”, apropiată de animalitate, și acuza normele sociale impuse convențional ca fiind împotriva firii. Nu mai știu ce „meșcher” a scris pe undeva că bărbatul e poligam și rolul femeii e de a-l face monogam. Aiurea! Toți oamenii sunt poligami, dar sunt obligați prin convenții să fie monogami. Teoretic sunt monogami. În practică e puțin altfel, dar în cazul femeilor se zice că „nu se face” - pe vremuri, adulterinele erau ucise cu pietre, dar patriarhi din Vechiul Testament, ca Avraam și Iacov, n-aveau taine. Nici înțeleptul Solomon nu se sfia să-și manifeste poligamia (poate și de-aia-i ziceau înțelept?), nici regele David nu se chinuia să fie monogam. Monogamia a început să prindă contur cam din vremea grecilor și a romanilor, care-și organizaseră statutul familiei pe principiul soț-soție (ce se întâmpla în realitate știm din cărțile de istorie).

Când e permisă pasiunea și când nu?!

Ei, și când vezi ce diferență e între teorie și practică (în general, nu doar în acest caz „particular”) nu aluneci pe panta cinismului?

Cinism provine de la numele locului unde se întâlneau discipolii lui Antistene (inițiatorul cinismului, un discipol al lui Socrate), gimnaziul Cynosarges, dar a fost interpretat și ca fiind înrudit cu termenul grecesc care înseamnă „câine”, în amintirea lui Diogene, considerat alt întemeietor al cinismului - cel care a consacrat Școala cinică; lui Diogene i se spunea „Câinele” - aluzie la modul sau de viață. (nu există dovezi certe că Antistene și Diogene s-ar fi întâlnit vreodată).

Cinicii antici pledau pentru practicarea virtuții într-un stil de viață simplu și detașat de mediul exterior. Prin secolul XIX, au fost accentuate aspectele negative ale filosofiei școlii cinice din Grecia antică și „cinism” a ajuns să desemneze neîncrederea cu privire la sinceritatea, bunătatea, corectitudinea motivațiilor și acțiunilor umane. Cinicul de azi nu are încredere în morala publică, nici în valorile morale bazate pe consens, mai ales când așteptările sale legate de societate, instituții, autorități sunt mari și îi sunt spulberate - așa că cinicul contemporan nu mai are așteptări de la autorități, instituții, organizații, de la oameni, în general, considerând ca toți (și toate) acționează numai în interes personal, pentru satisfacerea propriilor nevoi.

Poate că ați observat: cinismul e la modă, e „corect politic”! Cinicul de azi are o atitudine deschis negativă, disprețuitoare, nihilistă, față de principii, valori morale și culturale acceptate social; ignoră demonstrativ valorile morale individuale și consideră ca fiind inutile standardele etice pentru rezolvarea problemelor practice sau redundante. Cinicul neagă mila, compasiunea, simpatia pentru că nu corespund intereselor sale personale.

Gata cu gânditul (nu m-a durut!). Mai jos am adunat unele zise care ar putea caracteriza un cinic. Nu le cunosc autorii.

O să plec înainte de a veni, așa de tare mă grăbesc!

Ce caut eu în viața mea?

Norocul e prea puțin și lumea prea multă.

Suntem suma a ceea ce gândim, a ceea ce mâncam, a oamenilor pe care-i întâlnim etc. s.a.m.d..

Cum să nu le dai dreptate cinicilor cu privire la neîncredere, mai ales, când auzi de-astea?! Aristotel spunea că părerea „antistenienilor” era că nu se poate spune decât un singur lucru despre un lucru. Antistene susținea că unui lucru nu i se poate atribui niciun epitet, că nu putem afirma omul este bun, ci doar omul este om și bunătatea este bună, și concluziona: există doar individualul senzorial și nu concepte generale.

Viața celor mai mulți oameni: muncesc, mănâncă, dorm, și asta în fiecare zi!

Dragostea câștigă bătălii. Poate câștiga și războaie?

Dacă toți oamenii ar fi fost aventurieri omenirea ar fi dispărut până acum. Cei care nu știu ce-i frica sunt aventurieri; cei care simt frica stau acasă și fac copii.

Când nu știi ce se întâmplă poate fi greu să faci o alegere. Dar dacă știi ce va urma nu ar fi greu? Tot nu poți face ușor alegerea.

Să fii sărac e ca și cum ai fi mort, doar că respiri.

Folosești banul până începe să te folosească el.

Când vrei să scapi din jungla orașului mergi la grădina zoologică.

Ne luptăm pentru viața oamenilor! Cine-și dă seama împotriva cui luptăm?

"Normal" e doar un program la mașina de spălat.

Fii așa cum vrei, nu așa cum crezi că trebuie.

Zi-le oameni și dă-le pace!

Este mai bine să dai peste corbi decât peste linguşitori, căci cei dintâi te mănâncă după ce ai murit, pe când ceilalţi te mănâncă în timpul vieţii. (Antistene)

Bine și rău. Aparențe?

În hinduism (nu în toate școlile/curentele) există conceptul de Māyā. Māyā înseamnă amăgire, magie sau înșelăciune, în sens comun; în sens filosofic se referă la iluzie sau nerealitate - ascunde de lume realitatea lui Brahman și natura noastră esențială. Brahman este realitatea veșnică și orice altceva este o iluzie, adică lumea din jurul nostru nu e reală, ci e o proiecție a lui Brahman în domeniul Naturii. În acest sens, lumea în care trăim e o iluzie și e neadevărată - ființele nu o cunosc și o consideră reală.

Dacă ceea ce ne înconjoară este proiecția noastră despre realitate, și nu realitatea, înseamnă că noțiunile de bine și rău sunt tot iluzii. Relative sunt, cu certitudine, pentru că ce e bine pentru unul poate fi foarte rău pentru altul: veninul de viperă ucide pe unul și vindecă un altul.

Bhagavad Gita ("Cântecul divin"), un vechi text sanscrit, spune: Binele nu va pieri niciodată; răul nu poate exista niciodată. Răul nu există ca entitate separată, este doar o aparență; are, deci, o existență relativă, nu absolută. La fel cum întunericul nu există - nu este o entitate sau o substanță, ci doar lipsa luminii.

Nu există nimic absolut bun sau absolut rău. Oamenii de știință știu asta, fie că e vorba despre mercur sau vitamine - ei nu atribuie elementelor valori morale, ci le cunosc exact cum sunt: utile în anumite cazuri și dăunătoare în alte cazuri.

În religie, etică, filosofie și psihologie, „bine - rău” este o dihotomie comună. În culturile cu influență religioasă maniheistă și avraamică, răul este de obicei perceput ca opusul binelui; binele ar trebui să prevaleze și răul să fie învins. În culturile cu influență spirituală buddhistă, și binele și răul sunt două principii opuse, dar nu o realitate; eliminând dualitatea se obține unitatea.

Răul, într-un context general, este absența sau opusul a ceea ce este descris ca fiind bun. Este condus de frică și se manifestă prin violență și dezbinare. Definițiile răului variază, la fel și analiza motivelor sale. Elementele care sunt frecvent asociate cu răul se referă la un comportament dezechilibrat care implică oportunism, egoism, ignoranță sau indiferență.

Pirronismul (una dintre cele două școli majore din scepticismul filosofic) susține că binele și răul nu există în natură, ceea ce înseamnă că binele și răul nu există în interiorul lucrurilor. Toate judecățile asupra binelui și răului sunt relative, și se referă la cel care judecă.

Ce este răul? Uciderea este rea, minciuna este rea, calomnia este rea, abuzul este rău, bârfa este rea; invidia este rea, ura este rea, a te agăța de doctrina falsă este rău; toate aceste lucruri sunt rele. Și care este rădăcina răului? Dorința este rădăcina răului, iluzia este rădăcina răului. (Gautama Siddhartha, fondatorul Buddhismului)

Ce se mai spune despre bine și rău

Cel mai mare bine: să fii sănătos e cel mai de preț; în rândul al doilea e bine să fii frumos, în al treilea rând e bine să fii bogat fără să fi înșelat pe cineva; al patrulea lucru foarte bun e să fii tânăr, împreună cu cei pe care-i iubești. (Platon) Observație. Din puținul pe care-l știu despre filosofia lui Platon cred că „al patrulea lucru” (mai ales "teza" a doua) nu e scris de el (nu „sună” a Platon) - e posibil să mă înșel.

Cauți binele fără să-l găsești și găsești răul fără să-l cauți (Democrit)

Răul și binele nu pot umbla împreună. Răsplătește răul cu bine și vei vedea pe dușmanul tău schimbându-se în protectorul și prietenul tău (Coran)

E bun cel care face bine altora. Dacă are de suferit de pe urma binelui pe care-l face, este foarte bun (La Bruyére, „Caracterele”)

Omul nu poate să facă mereu numai rău. Iată de ce chiar și printre pirați trebuie să fie unele ore de blândețe, în timpul cărora să te crezi legănat ca în scrânciob, deși te afli pe sinistra lor corabie (Honoré de Balzac, „Hanul roșu”)

Este evident că un om care face binele fără să creadă în nemurirea sufletului și fără să aștepte ceva de la viața viitoare, e superior din punct de vedere moral credincioșilor de rând, oricât ar fi de virtuoși (P.P. Negulescu, „Filosofia renașterii”)

Italienii au un proverb urât: „Tanto buon che val niente” - E așa de bun încât nu e bun de nimic (Francis Bacon, „Eseuri”)

Un om cu adevărat bun e numai acela care ar fi putut face rău și n-a făcut (Nicolae Iorga, „Cugetări”)

Binele trebuie făcut așa cum încercăm să facem răul: pe ascuns (J.A.Petit-Senn)

Postare înscrisă la Citate favorite.

Libertate și lege

Libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce doresc, ci în faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc. (Jean Jacques Rousseau)

Libertate este condiția în care un individ are capacitatea de a acționa conform propriei voințe și, în același timp, de a-și atinge potențialul maxim. Libertate este un concept care are sensuri controversate. Libertatea și democrația sunt înțelese ca fiind conectate dar, practic, sunt antagonice - pentru că există acel „contract social” despre care a scris J. J. Rousseau (1712-1778). El vedea omul primitiv ca trăind solitar și izolat, fiind total liber, neîngrădit în libertatea lui. Factorii externi (nevoile sociale, pericolele etc.) au declanșat instinctul de conservare, determinând omul primitiv să renunțe la izolare și să formeze grupuri menite să crească forța indivizilor împotriva pericolelor, de exemplu. Organizarea de grupuri sociale - consideră Rousseau - a dus la apariția „contractului social”. Prin acest „contract”, oamenii au consimțit să renunțe la o parte din libertatea lor în favoarea unui suveran care avea obligația să ofere protecție supușilor săi. Protecția din partea statului devenise absolut necesară pentru că libertatea individuală absolută care exista anterior organizării grupurilor (contractului social, altfel spus) genera conflicte aproape permanente; siguranța colectivă putea fi asigurată numai prin cedarea puterii către un suveran. De la cutume (obiceiuri) s-a mers tot mai departe.

Datinile sunt drumurile cele mari ale societăților; legile sunt doar parapetele de pe margini, care opresc de-a cădea pe cei nedeprinși și pe cei slabi.

Ard câteva etape și ajung la apariția statului democratic. Statul era obligat să-și autolimiteze puterea și era obligat să se angajeze să nu stânjenească libera dezvoltare fizică, intelectuală și morală a individului.

Legile sunt raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor, scria Montesquieu (1689-1755) în lucrarea sa „Spiritul legilor” - acceptând dreptul natural, autorul apreciază că acesta trebuie privit exact în contextul în care există, neputându-se aplica, de exemplu, aceeași lege civilă în orice țară. Prin „contractul social” indivizii, în mod conștient, cedează statului anumite prerogative care se exercită în interesul lor, al tuturor. 

Rousseau definește libertatea ca pe un principiu de sine stătător care are valoare prin sine și fără să servească altor scopuri, concluzionând: se numește liber omul care-și prescrie singur legile care-i vor conduce voința.

Filosoful englez John Locke (1632-1704) are ca punct de plecare în concepția sa libertatea naturală a individului. În lucrările sale se întâlnesc și unele elemente ale teoriei contractuale, respectiv: puterea statului derivă de la popor prin îngrădirea drepturilor indivizilor, dar tocmai în scopul protejării drepturilor lor fundamentale (drepturile fundamentale ale tuturor indivizilor, nu doar ale unora).

În lucrarea „Despre libertate”, John Stuart Mill ar fi fost primul care a accentuat diferența dintre libertatea individului de a acționa (libertatea de voință) și libertatea de a nu fi forțat să facă ceva. Limitarea libertăţii intervine prin raportare la ceilalţi oameni, prin faptul că orice persoană trebuie să respecte prin abţinere „jocul libertăţii celorlalţi” (Dan Claudiu Dănişor).

Libertatea este de mai multe feluri: libertatea de gândire (numită și libertatea conștiinței sau a ideilor - libertatea de a transpune în fapt gânduri și convingeri). Deși libertatea de gândire este axiomatică pentru toate libertățile, celelalte nu sunt deloc necesare pentru ca libertatea de gândire să funcționeze și să existe. Mai apoi: libertatea credinței (se protejează o gamă largă de credințe nereligioase, inclusiv ateismul, agnosticismul, pacifismul, veganismul etc.); libertatea de exprimare, libertatea de a se reprezenta fiecare după cum simte, libertatea de a-și alege statutul în viață, libertatea religiei, eliberarea din robie sau sclavie s.a.

Scopul legii este de a înfăptui în societate, cel puțin în parte, ordinea morală (Montesquieu).

Și astfel s-a ajuns inclusiv la codul penal.

Prin excelență, omul este liber, eul este acela care poate alege rațional norma după care se conduce. Indivizii sunt liberi să facă tot ceea ce-i duce mintea, dar pentru a fi păstrată ordinea sociala trebuie educați să nu facă chiar așa, trebuie învățați să respecte acele reguli care determină ordinea socială.

Libertatea are limitele pe care i le impune justiția (zicea J. Renard).

Cum îi interzici cuiva să-ți spargă ferestrele? Nu poți, dar există legea conform căreia va fi pedepsit. Cel care încălca dispozițiile dintr-o lege (stricând ordinea socială) și-a exercitat libertatea de voință dar își va pierde libertatea fizică, în unele cazuri.

Pentru ca ordinea să domnească într-o societate trebuie să funcționeze sistemul judiciar.

Cei care își asumă libertatea de a face ceea ce vor trebuie să știe că vor fi pedepsiți dacă distrug ordinea socială. Când unii scapă doar cu „să nu mai faci”, după ce-au bătut un om, iar alții mor bătuți pentru că n-au respectat cererea unui polițist, de exemplu, ordinea nu va exista în acea societate.

Legea e o formă a ordinii. O lege bună trebuie în chip necesar să însemne o ordine firească (Aristotel).

Ordinea nu mai este firească atunci când indivizii sunt obligați să facă ceea ce cred că nu e bine să facă pentru ei.

Din punct de vedere juridic, legea - în sens restrâns - este actul normativ care emană de la puterea legiuitoare (Parlament, în cazul României) sau - în sens larg - de la orice organ competent, potrivit Constituției, să elaboreze acte normative.

Conceptul de libertate este unul complex - cuprinde o serie de idei care reflectă mai multe viziuni, în funcție de perspectivele din care este abordată noțiunea de libertate. Între noţiunea de libertate şi cea de drept există o sinonimie, dar din punct de vedere filozofic acestea nu se confundă. Natura filozofică a acestor idei generale delimitează în mod distinct originea conceptului de libertate, într-un cadru diferit faţă de mediul în care a apărut dreptul, ca principiu juridic. În timp, numai din punct de vedere juridic, drept și libertate au devenit sinonime, termenul drept a evoluat de fapt chiar din termenul libertate.

J. S. Mill a încercat și să definească „natura și limitele puterii care pot fi exercitate în mod legitim de societate asupra individului” subliniind un antagonism inerent și continuu între libertate și autoritate. A ajuns astfel la o întrebare esențială: cum se face ajustarea potrivită între libertatea individuală și controlul social?

O altă întrebare cu răspuns deschis, formulată ca urmare a intervenției statului: e necesar ca individul să plătească pentru siguranța lui prețul pierderii libertății individuale?

Doi copii se certau

Doi copii se certau.

- Când e soarele mai aproape? Când e la răsărit sau când se află în creștetul bolții cerești?

- Când se ridică e mai aproape, spune unul.

- Nu – zice celălalt copil. Când abia răsare e cât roata unei căruțe, pe când la amiază e cât o tipsie. E mai mare când e mai aproape.

- Nu! Când abia se înalță e rece, și când ajunge deasupra capului nostru frige. E rece când se află departe.

Confucius nu a putut să-i lămurească!

**

Kong Qiu (Zhong Ni, Kong Fu Zi, Kong Zi sau Confucius) a fost supranumit de adepții lui și „sfânt”. A trăit între anii 551-479 i.e.n. și e considerat cel mai mare filosof al antichității chineze. Filosofiile sale erau legate de moralitatea personală și guvernamentală, de corectitudinea relațiilor sociale, de justiție.

Confucius s-a născut cu o înfățișare destul de ciudată: în creștetul capului avea o bulbucătură asemănătoare unei coline și așa numelui tatălui i s-a alăturat și numele Qin (= colină). A rămas orfan de mic. Era înalt, bine făcut, avea o putere neobișnuită, ca și tatăl său – putea doborî cu o lovitură de picior un tigru. Era priceput în mânuirea arcului și a carelor de război, dar nu se lăuda cu măiestria lui. Îi plăceau drumețiile. Într-o zi, se spune, l-a prins noaptea într-un loc numit Shong Mu (Mai presus de mama) și n-a înnoptat acolo din cauza denumirii; n-a vrut să bea apă dintr-o fântână numită Fântână hoților.

În templul strămoșesc al țării Qi, Kong Zi a avut prilejul să asculte muzica Shao și a fost cuprins de o asemenea vrajă încât trei luni mai târziu sunetele acelea încă îi mai stăruiau în urechi, că nici mâncare nu i-a trebuit în acel timp.

Shao e un gen muzical tradițional din sudul Chinei; e muzică lăsată moștenire de regele Yao, o muzică de o neasemuită frumusețe.

(din cartea Legende chinezești - de la facerea lumii la Confucius; traducători: Li Jiayu și Elvira Ivașcu, Ed. Univers, București, 1988)

Hazard şi necesitate. Citate favorite

Tot ce există in univers este rodul întâmplării şi al necesităţii (Democrit)

*

Omul ştie că este singur în imensitatea nemaipomenită a universului din care a ieşit numai din întâmplare. Alegerea împărăţiei luminii sau a întunericului stă in puterea lui. (Jacques Monod)

*

Viaţa a apărut pe Pământ. Care era, înaintea evenimentului, probabilitatea ca el să se producă ? Dată fiind structura actuală a biosferei nu este exclusă, ci dimpotrivă, ipoteza ca evenimentul decisiv să nu se fi produs decât o singură dată. […] Este posibil, bineînţeles, ca acest caracter singular să se datoreze eliminării, prin selecţie, a numeroase alte tentative sau variante. Dar nimic nu impune această interpretare. Probabilitatea a priori ca printre toate evenimentele posibile in Univers să se producă un eveniment particular este aproape zero. Totuşi, Universul există, ceea ce înseamnă că se produc evenimente particulare a căror probabilitate (înaintea evenimentului) era infimă. La ora actuală, n-avem dreptul nici să afirmăm, nici să negăm că viaţa a apărut o singură dată pe Pă­mânt şi că, prin urmare, înainte ca ea să existe şansele ei de a fi erau cvasinule. Această idee nu numai că este dezagreabilă biologilor ca oameni de ştiinţă, ea şochează tendinţa noastră omenească de a crede că orice lucru real din universul actual era - şi încă din totdeauna - necesar. Trebuie să fim neîncetat în gardă împotriva acestui sentiment atât de puternic al destinului. Ştiinţa modernă ignoră orice imanenţă. Destinul este scris pe măsură ce se împlineşte, nu înainte. Al nostru nu era scris înainte de apariţia speciei umane, singura din biosferă care foloseşte un sistem logic de comunicare simbolică, ceea ce constituie un alt eveniment unic, care ar trebui, chiar prin aceasta, să ne prevină împotriva oricărui antropocentrism. Universul nu purta în pântecele său viaţa, şi nici biosfera - omul. Numărul nostru a ieşit la loterie. Ce-i de mirare, că, asemenea cuiva care a câştigat, astfel, o avere, simţim toată ciudăţenia condiţiei noastre?

(din Hazard şi necesitate, de Jacques Monod, lucrare publicată in 1970, scrisă pe baza unor conferinţe ţinute in februarie 1969 la colegiul Pomona, California. Apare in Ro la Editura Humanitas, Bucureşti, 1991).

======================================================================

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

======================================================================

Jacques Lucien Monod s-a născut la Paris in 09.02.1910 şi a decedat in 31.05.1976 la Cannes, bolnav de leucemie. S-a remarcat in biochimie, genetică, biologie moleculară. A început studiile la Sorbona in 1928; participă ca biolog la o expediţie de explorare a Groenlandei (1934). In timpul celui de-al doilea război mondial a fost membru activ in rezistenţa franceză. In anul 1940 îşi susţine doctoratul. Devine director al serviciului de biochimie celulară (creat de el in 1954) din Institutul Pasteur. In 1965 obţine Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină (împreună cu Andre Lwoff şi Francois Jacob). A fost profesor la College de France (1967), director al Institutului Pasteur (1971), membru al Royal Society (Londra) şi National Academy of Science (S.U.A.).

Din ideile lui John Stuart Mill. Citate favorite

Orice zdrobeşte individualitatea este despotism, fie că susţine a aplica voia lui Dumnezeu sau hotărârile oamenilor.

Am învăţat să-mi caut fericirea prin limitarea dorinţelor, nu prin încercarea de a le satisface.

In Despre libertate Mill deplânge faptul că

opiniile cele mai originale niciodată nu aruncă lumina până departe şi pe o rază mare, ci mocnesc in cercurile înguste ale persoanelor studioase şi meditative in rândurile cărora s-au născut, fără a lumina vreodată treburile generale ale omenirii cu o flacără fie adevărată, fie înşelătoare. […]

Singura libertate care merită acest nume este aceea de a ne urmări propriul nostru bine in felul nostru propriu, atâta vreme cât nu încercăm să-i privăm pe alţii de drepturile lor sau să le stânjenim eforturile de a le obţine.

In Aservirea femeilor, Mill argumentează cu elocvenţă că 

femeile şi-au dezvoltat un anumit comportament pentru că au fost supuse dominaţiei bărbaţilor, şi nu pentru că ar fi înclinate in mod firesc către el. […] Este greşit din punct de vedere moral ca un bărbat şi o femeie să intre într-o relaţie in care doar unul dintre ei se bucură de libertatea de alegere. […] Mill nu va incerca să descrie căsătoria posibilă… in cazul a două persoane cu facultăţi cultivate, cu opinii şi ţeluri identice, între care există cel mai bun tip de egalitate, o asemănare a puterilor şi a capacităţilor de superioritate reciprocă - aşa încât fiecare să se poată bucura de luxul de a-l privi pe celălalt cu respect şi de-a avea plăcerea de a conduce şi de a fi condus in alternanţă cu celălalt pe drumul dezvoltării… […] Pentru cei care o pot concepe, nu există necesitate; pentru cei care n-o pot concepe, apare ca visul unui entuziast.

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

Date biografice John Stuart Mill

Filosoful bitanic John Stuart Mill s-a născut in 20 mai 1806, la Pentonville, Londra, şi a decedat in 8 mai 1873, la Avignon, Franţa. Este unul dintre cei mai influenţi gânditori liberali ai secolului XIX, care a adus importante contribuţii la dezvoltarea utilitarismului. A fost un adept al reformelor sociale, susţinător al libertăţii personale şi politice şi logician de mare valoare.

Principalele lui lucrări ar fi: System of Logic: Ratiocinative and Inductive (Sistem de logică inductivă şi deductivă, 1843); The Principles of Political Economy (Principii de economie politică, 1848); On Liberty (Despre libertate, 1859); Utilitarianism (Utilitarismul, 1861); Auguste Comte and Positivism (Auguste Comte şi pozitivismul, 1865); The Subjection of Women (Aservirea femeilor, 1869).

Lucrarea Despre libertate este unul dintre textele de referinţă ale doctrinei liberale, un adevărat tratat despre libertate. Cartea explorează natura şi limitele puterii care poate fi exercitată în mod legitim de către societate asupra individului. Mill dezvoltă un principiu fundamental conform căruia fiecare are dreptul de a acţiona precum doreşte, în condiţiile în care faptele sale nu îi afectează pe ceilalţi.

Încă nu este recunoscut faptul că a aduce pe lume un copil fără a-i oferi o pregătire corectă pentru a fi capabil nu numai să-şi procure hrana pentru trup, ci şi instruirea şi pregătirea intelectuală, este o crimă morală, atât împotriva urmaşilor cât şi împotriva societăţii; atunci când părinţii nu îşi îndeplinesc această obligaţie statul ar trebui să-şi asume, pe cât posibil, sarcina părinţilor. (in Despre libertate)

Punctul de plecare al filosofiei lui Mill e in opera lui Jeremy Bentham, reformatorul radical care a răspândit primul ideea fericirii maxime a unui număr maxim de oameni ca principiu etic. Acesta a ajuns să fie cunoscut sub numele de principiul utilităţii. Termenul de utilitarism, folosit cândva cu referire la întreaga gamă a ideilor reformatoare ale lui Bentham, se foloseşte azi doar in privinţa teoriei sale etice pe care John Stuart Mill a revăzut-o şi a rafinat-o in lucrarea sa Utilitarismul.

In Utilitarismul, Mill dezvoltă principiul utilităţii prefăcându-l într-o teorie care ne călăuzeşte in privinţa felului cum putem duce o viaţă virtuoasă.

Crezul utilităţii, spune el, susţine că acţiunile sunt corecte dacă tind să promoveze fericirea şi incorecte dacă tind să promoveze reversul fericirii. El subliniază că principiul nu e susceptibil de dovezi raţionale, dar pot apărea consideraţii menite să determine intelectul… şi acesta este echivalentul dovezilor. […] Fericirea este dezirabilă şi dovada o găsim in faptul că oamenii o doresc; binele fiecărei persoane este o fericire pentru ea şi, ca atare, fericirea generală reprezintă binele tuturor persoanelor luate laolaltă.

(acest argument, bazat pe premise psihologice, a devenit ţinta unor critici ample şi amănunţite)

(referinţă: Mic dicţionar al filozofiei occidentale, de Diane Collinson, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, traducere de Andrei Bantaş)

Ziua limbii chineze

Anual, in data de 20 aprilie este marcată la nivel internaţional Ziua limbii chineze, ca o recunoaştere a influenţei limbii chineze, literaturii, filosofiei in cultura lumii. Celebrarea zilei a fost stabilită în fiecare an, în perioada Guyu/Guyu ("Ploile cerealelor"), a şasea dintre cele 24 de perioade solare create din timpuri străvechi pentru ghidarea activităţilor agricole, care corespunde datei de 20 aprilie în calendarul gregorian. Această zi aduce şi un omagiu personajului mitologic chinez Cangjie, care a inventat caracterele chinezeşti. Se spune că ar fi fost istoricul oficial al Împăratului Galben (www.un.org).

Cultura chineză este una dintre cele mai vechi culturi ale lumii, datând de mii de ani (cel puţin 5000 de ani), literatura, religia, filosofia, artele marţiale, ceramica, arhitectura, muzica, dansul, bucătaria etc. având un profund impact asupra lumii. Amintesc numai câteva exemple: taoismul (feng shui = vântul şi apa, de exemplu, ţine de taoism), confucianismul, arta războiului.

Taoismul este o tradiţie religioasă sau filosofică de origine chineză. Bazele taoismului sunt puse de Lao Tzu (Lao Tse, Lao Zi), tradus “Bătrânul Maestru”, un filosof chinez care ar fi trăit in jurul secolului al VI-lea i.e.n. - mulţi istorici sunt de părere că acest filosof nu ar fi existat ca persoană, iar cartea care îi este atribuită, Tao Te Ching (Cartea Căii şi a Virtuţii, o carte despre morală), este o compilaţie a mai multor autori. Totuşi, se spune că Lao Tzu ar fi fost contemporan cu Confucius, acesta recunoscându-l ca maestru şi fiinţă extraordinară. 

Adevărata forţă, spun chinezii, e să păstrezi armonia dintre spirit şi trup. Aceasta e legea Tao.

Lao Tzu întemeiază şcoala Daojia (taoism), fondează învăţătura Tao, bazată pe noţiunea de Dao (cale, drum) în sensul de ordine universală proprie fenomenelor naturii, vieţii sociale şi gândirii oamenilor. Religia taoistă a transformat noţiunea de Dao într-un principiu divin, care ar fi accesibil oamenilor numai prin extaz mistic. Tao e o metodă, un principiu sau o învăţătură. Pentru chinezi armonia Creaţiei Universale e o formă a Legii Divine care conduce Universul. Tao e firescul, naturalul, de aceea se consideră a fi calea cea mai bună de a ajunge la armonie.

Taoismul respinge ideea (carteziană) după care realul poate fi reconstituit plecând de la idei limpezi şi distincte. Elementul esenţial e un numen care scapă oricărei putinţe de a fi sesizat. Tao - Fiinţa - rezultă din contradicţia complementară dintre yin şi yang, simboluri ale celor două polarităţi, feminină (yin) şi masculină (yang), ale energiei.

(din “Patru călătorii in inima civilizaţiilor”, de Henri de La Bastide, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994, tradusă de Natalia Ionescu)

Arta războiului este o carte despre tactici şi strategii militare, scrisă de generalul chinez Sun Tzu in secolul al VI-lea i.e.n., care a fost introdusă in Occident de iezuitul Joseph Marie Amiot - el a tradus cartea şi a făcut-o cunoscută in Europa in anul 1772 cu titlul “Cele Treisprezece Articole”; a ajuns rapid la curţile regale şi la academiile militare.

₪₪₪

In anul 1946 Naţiunile Unite au recunoscut limba chineză ca limbă oficială, dar abia in anul 1973, Adunarea Generală a inclus-o ca limbă de lucru, urmată de Consiliul de Securitate in 1974.

Din înţelepciunea lui Aristotel. Citate favorite

E hazliu - un zâmbet trist, totuşi - când spui “Aristotel” şi cineva te priveşte ciudat, pentru că n-a auzit in viaţa lui numele respectiv. Îi spui că a fost un filosof din Grecia antică, care a trăit cu muuult timp înaintea erei noastre, şi care a dezvoltat filosofia lui Platon punând, practic, bazele ştiinţei politice şi care a întemeiat şi sistematizat domenii filosofice precum metafizica, etica, retorica, logica formală; cât despre faptul că forma aristotelică a ştiinţelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa ce să mai zici?! Şi eşti întrebat cine este Platon! Ridici din umeri şi, eventual, spui pe scurt: Platon, Socrate, Aristotel şi alţii ca ei sunt unii dintre cei mai înţelepţi oameni care au trăit pe Terra. Lecţiile de viaţă ale celor mentionaţi nu au vârstă!

CC BY-SA 2.5

Unele dintre ideile lui Aristotel le scriu mai jos. Sigur, de-a lungul timpului mulţi au scris, cu alte cuvinte, aceleaşi lucruri - unii chiar s-au îmbogăţit scriind fel şi fel de cărţi pentru “dezvoltare personală” in care au dezvoltat ideile celor care au trăit cu mii de ani in urmă. Bravo lor, au fost inspiraţi şi, in plus, au împărtăşit lumii din învăţăturile anticilor.

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. 

Devenim corecţi prin acţiuni juste, moderaţi prin acţiuni temperate, curajoşi prin acţiuni curajoase.

*

Este semnul unei minţi educate să poată nutri un gând fără să îl accepte.

*

Să te cunoşti pe tine este începutul înţelepciunii.

*

Excelenţa nu este niciodată întâmplătoare, ci este întotdeauna rezultatul unei dorinţe intense, al unui efort susţinut şi al unei realizări inteligente; reprezintă alegerea înţeleaptă din mai multe posibilităţi - alegerea, nu şansa, determină destinul tău.

*

Omul înţelept nu se expune în mod inutil pericolului deoarece există puţine lucruri de care îi pasă cu adevărat; dar este dispus, în situaţii de criză, să-şi dea chiar şi viaţa - ştiind că, în anumite condiţii, nu merită să trăiască.

*

A fugi de necazuri e o formă de laşitate şi, cu toate că este adevărat că sinuciderea înfruntă moartea, sinucigaşul nu o face pentru un scop nobil, ci pentru a scăpa de necazuri.

*

Fără curaj niciodată nu vei realiza ceva in această lume. Curajul e cea mai mare calitate a minţii, după onoare.

*

Ceea ce stă in puterea noastră să facem stă in puterea noastră să nu facem.

*

Oricine iubeşte solitudinea este fie o fiară sălbatică, fie un zeu.

*

Nu trebuie să ne mai întrebăm dacă sufletul şi trupul sunt una pentru că e ca şi cum ne-am întreba dacă ceara şi imaginea imprimată in ea sunt una.