Feminismul Teodorei, împărăteasa

Teodora, împărăteasa Bizanțului (Imperiul Roman de Răsărit), este un personaj istoric destul de controversat. Ar fi fost dansatoare, o aventurieră, și-a ajuns împărăteasă, căsătorindu-se cu Justinian, care și el avea origini modeste. Alături de acesta, Teodora a avut un rol considerabil și a jucat adesea în cârmuire un rol decisiv; era o femeie cu un spirit superior, o inteligență rară, o voință energică, o ființă despotică și rece, violentă și pătimașă, complicată și adesea deconcertantă, dar mereu nespus de seducătoare. Cu toate defectele ei, avea și o foarte mare calitate: era dedicată total celor care îi erau prieteni, celor care îi erau loiali.

Teodora avea pentru slăbiciunile altora o inepuizabilă indulgență, ca un om care cunoștea viața și fragilitatea firii omenești. Într-un oraș cum era Constantinopolul, moravurile nu erau ireproșabile; căsniciile nefericite nu erau rare, adulterele frecvente.

În multele legi în care Justinian s-a ocupat de căsătorie, divorț, adulter, revine fără încetare un cuvânt; moralitate. „Noi vrem”, a scris el undeva, „ca femeile să se poarte cu înțelepciune, să nu ducă o viață zbuciumată și nelegiuită, și nădăjduim că vor ajunge la asta”.

Ce consideră împăratul necuviincios și contrar înțelepciunii: femeia care se ducea să facă baie cu bărbații – soțul putea cere divorțul; dacă fără autorizația soțului va lua masa cu străini, dacă fără știrea soțului, în ciuda opreliștii acestuia, se va duce la teatru, la curse, la luptele cu animale soțul avea motive de divorț. Dacă femeia și-a petrecut noaptea în afara casei conjugale, dacă în timpul vieții soțului ei s-a gândit se mărite cu altul, sau dacă își ia un amant se aplica și repudierea. După trei avertismente prealabile, soțul are dreptul de a-și face singur dreptate dacă-i găsește împreună pe femeie și pe seducător, oriunde s-ar afla – el poate da pe vinovat pe mâna autorității publice și, dacă faptul e vădit, bărbatul corupător e condamnat la moarte, fără nici o altă formă de proces, iar femeia înapoiată soțului ca să fie urmărită conform legii: după divorț, vinovata e închisă la mânăstire și dacă, după doi ani, soțul nu consimte s-o ia acasă, e tunsă și închisă aici pentru tot restul zilelor sale.

Justinian a interzis divorțul prin consimțământul mutual pe motiv că e prea ușor de a rupe legăturile sacre; a restrâns numărul cazurilor legale de divorț – închiderea sau condamnarea unuia dintre soți nu mai putea fi motiv de divorț, iar femeia cu soțul pe front și care nu-i mai trimite vești nu mai are dreptul să se creadă liberă fără dovada oficială a morții soțului. Pedepsele erau severe împotriva celor care inventau motive de divorț. Doar dorința de a se consacra religiei găsea iertare în ochii lui, dar vocația trebuia să fie pe viață, altfel pedeapsa era severă, dacă respectivul își relua viața lumească.

În timpul Teodorei, viața femeii a fost un pic ameliorată: era protejată împotriva tratamentelor proaste și capriciilor bărbatului; putea cere divorț pentru purtarea nedemnă a soțului și chiar să obțină pedepsirea lui dacă soțul era ispitit s-o îndemne și pe ea la desfrâu; nu mai putea fi repudiată fără motiv sau acuzată pe nedrept de adulter – legea cerea în astfel de cazuri dovezi și îngăduia femeii, dacă acuzația se dovedea calomnioasă, să ceară divorțul, fără prejudiciul indemnizațiilor pecuniare și al alungării la care soțul ar fi putut s-o condamne. Soțul nu mai putea să-și bată soția fără un motiv cât se poate de legitim, fără motive serioase n-o mai putea alunga de acasă.

Cu toate că pleda în favoarea femeilor, Teodora avea un deosebit respect față de instituția căsătoriei și manifesta – ca și soțul ei, Justinian – o grijă deosebită în ceea ce privește respectarea ei, dar ea a fost și autoarea a mai multor căsătorii silite. Orice făcea, dovedea că îi pasă prea puțin de bărbat, ea fiind „pornită în mod firesc să ajute femeile în nenorocire”.

L-a convins pe Justinian ca dansatoarele, cântărețele, actrițele, femeile pierdute să aibă dreptul de a se căsători și nicio femeie să nu mai poată fi obligată să intre, împotriva voinței ei, în teatru și de a le face pe femei să contracteze, sub cauțiune, angajamentul de a nu-și părăsi niciodată profesia – pe viitor, legea declara nule toate acele contracte și le autoriza chiar pe actrițe să rupă acest legământ; guvernatorii provinciilor și episcopiilor aveau obligația – sub amenințarea unor pedepse severe, să vegheze la asigurarea libertății actrițelor și de a informa împăratul dacă nu se respecta legea. Pedepse aspre erau și pentru cei care încheiau contracte abuzive – în afară de confiscarea averii și de exil erau pasibili de o amendă uriașă, plătită femeii respective ca să poată trăi în mod cinstit. Astfel, comedienele, reintrate în viața normală, puteau contracta căsătorii cu cei mai înalți demnitari fără să aibă nevoie de o autorizație imperială; fiicele comedienelor au avut parte de aceeași înlesnire. Singura condiție era să nu mai urce niciodată pe scena teatrului.

Printr-o ordonanță imperială s-a interzis, sub pedeapsa cu moartea, târârea, împotriva voinței sale, a unei tinere în desfrâu; au fost interzise casele de toleranță și închise cele existente (Teodora știind ce se întâmpla acolo cu femeile și că multe erau reținute împotriva voinței). Împărăteasa a cumpărat „contractele” unor femei de la „matroane” și le-a trimis pe fete pe la casele lor; celor care nu aveau familie le-a deschis un azil - pe coasta asiatică a Bosforului, într-un vechi palat imperial, a fondat pentru cele care se pocăiseră mânăstirea numită Metanoia (a Pocăinței) și a înzestrat cât se poate de bogat această instituție, pentru a ține departe de ispite pe aceste nenorocite.

Se spune că Teodora s-ar fi gândit la cum și-a început ea viața și-a vrut să le scutească pe altele de nenorocirile pe care le-a avut ea de suferit.

„Această dansatoare de odinioară, urcată pe tronul Cezarilor, nu era la urma urmei nedemnă de soarta sa. Pornită de foarte de jos, ea știu să fie, în ciuda cusururilor și viciilor sale, o mare împărăteasă, și din furtunoasa ei tinerețe capătă, mai ales, printr-un straniu și neașteptat contrast, dragostea de lucruri serioase, grija constantă față de morala publică și de propria ei demnitate".

(copiat, și pe alocuri adaptat, din „Teodora, împărăteasa Bizanțului”, de Charles Diehl, Editura Eminescu, București, 1972)

Diverse

A fost canonizată și este sărbătorită de Biserica Ortodoxă pe 14 noiembrie.

Teodora și cele două surori s-au născut în familia unui paznic de animale la circul din capitala imperială; rămase orfane de tată în copilărie sunt nevoite să cerșească în arena circului pentru a nu muri de foame. Ea debutează ca dansatoare, apoi devine actriță, în paralel fiind prostituată. Un timp trăiește cu un guvernator dintr-o provincie din Africa de Nord, unde va fi atrasă de religie. Revine în Constantinopol, își găsește o casă lângă palatul imperial și se ocupă cu torsul lânii pentru a-și câștiga existența.

Istoricii sunt de acord că era și foarte frumoasă, și inteligentă. Justinian a fost atras de farmecele ei și și-a făcut-o amantă, apoi soție, când unchiul său, împăratul Justin, numai după moartea soției sale, a retras legea care interzicea căsătoria curtezanelor cu înalți demnitari. Curând după căsătorie, Teodora avea să-i devină principalul consilier în probleme de stat. Cu ocazia unei revolte împotriva taxelor, Justinian se pregătește de fugă, dar ea îl sfătuiește să rămână; prin negocieri purtate cu răsculații și printr-un atac al trupelor loiale împăratului răscoala e înnăbușită, iar Justinian are de atunci încredere oarbă în sfaturile ei.

Deși prostituată în tinerețe, devine apărătoarea moravurilor, dar și a femeilor necăjite și asuprite. A rămas în istorie ca un simbol al irezistibilului farmec feminin, dar și al autorității exercitate adesea fără scrupule. (scrie pe Historia).

Din istoria zilei de 8 martie ca zi internațională a femeii

Pentru prima dată, Organizația Națiunilor Unite a hotărât sărbătorirea femeii în 8 martie 1975 în toată lumea - Anul internațional al femeii - și a fost adoptată rezoluția în 1977, declarându-se perioada 1976-1985 „Deceniul ONU pentru condiția femeii”. În România, pentru că - până în 2009 - n-a existat „Ziua Mamei” Ziua Femeii era și Ziua Mamei (din 2010, Ziua Mamei e sărbătorită în prima duminică din luna mai, Ziua tatălui în a doua duminică).

Ideea, însă, nu era nouă în 1975. În 28 februarie 1908, mii de femei au mărșăluit în New York cerând un program de lucru mai scurt, salarii mai bune și dreptul la vot. În 1909, conform unei declarații a Partidului Socialist din America, Ziua Internațională a Femeii a fost stabilită pe 28 februarie. În 1910, cu ocazia Internaționalei Socialiste reunită la Copenhaga, două activiste socialiste germane au propus ca această zi să fie sărbătorită pretutindeni la aceeași dată, dar nu au propus una anume (în 1911 Ziua a fost 19 martie). Începând cu anul 1913, femeile din Rusia au sărbătorit ziua femeii în ultima duminică din februarie; în 1917 această duminică a coincis cu ziua de 8 martie pe stil nou. După Revoluția din octombrie (în 1921), o comunistă și un comunist (V.I.Lenin) au declarat ziua de 8 martie ca sărbătoare oficială în Uniunea Sovietică (declarată zi nelucrătoare la 8 mai 1965) - în semn de stimă, probabil, pentru femeile care în 8 martie 1917 au declanșat o grevă cerând încheierea primului război mondial, sfârșitul raționalizării alimentelor și abolirea dinastiei țariste.

Sărbătoarea are rolul de „conștientizare civică” a rolului important pe care și femeia îl are în societate, a drepturilor egale care trebuie să existe între bărbați și femei. În timp, sărbătoarea și-a pierdut semnificația inițială, de eveniment social-politic (emanciparea femeii), devenind o zi de celebrare a femeii. În unele culturi se obișnuiește ca bărbații să le ofere femeilor flori în această zi, daruri și alte atenții. În lume, unele au zi liberă de la muncă, altele au numai după-amiaza liberă, iar altele muncesc ca-n fiecare zi sau primesc ca „atenție” vreo palmă (în cel mai bun caz) de la partenerul de viață - chiar și numai din stupiditatea „tradiției”: „o palmă, din când în când, nu-i strică; știe ea pentru ce”).

Tradițiile de 8 martie nu diferă foarte mult de la țară la țară: în general, se oferă un buchet de flori sau o singură floare; în Italia, bărbații oferă femeilor mimoze galbene (nu mai știu unde am citit, dar nu mi se pare că e o „regulă”) - femeile din Rusia, Georgia și Albania primesc mimoze galbene și ciocolată; se mai oferă și fel și fel de cadouri. În Polonia, femeile primesc (primeau, tradițional) garoafe și ciorapi. În Columbia, femeile organizează mici vânzări de preparate alimentare pentru a obține fonduri să își sprijine anumite activități sociale în care sunt implicate.

Laleaua - am aflat de curând - ar fi „mascota” internațională a sărbătorii, ceea ce înseamnă, probabil, că lalele ar trebui să fie oferite femeilor în această zi. În România, tradiția spune că e bine ca femeile să poarte un mărțișor primit de 1 martie, pentru noroc (femeile care poartă mărțișor între 1 și 9 martie vor avea noroc tot anul).

Fapt divers. În anul 2000, papa Ioan Paul al II-lea a fixat ziua de 8 martie ca zi de „mea culpa” publică (zi de pocăință).

Image by Pezibear from Pixabay

Ziua internațională a femeilor din mediul rural

Ziua internațională a femeilor din mediul rural este o altă zi dedicată, în special, atragerii atenției asupra problemelor pe care le au de înfruntat femeile care trăiesc în zonele rurale ale lumii. Ziua e marcată anual la data de 15 noiembrie – am aflat abia azi, de la @daurel.

În 18 decembrie 2007, Adunarea Generală a O.N.U. a decis instituirea acestei zile prin Rezoluția 62/136. Ideea adoptării unei astfel de rezoluții a fost discutată în cadrul Conferinței O.N.U. pentru Femei, în septembrie 1995, la propunerea mai multor organizații: Federația Internațională a Producătorilor Agricoli (IFAP), Asociația mondială a femeilor din zona rurală (ACWW), Rețeaua Asociațiilor femeilor africane din zona rurală (NARWA) și Fundația Summitul Mondial al Femeilor (WWSF). Femeile din mediul rural alcătuiesc peste un sfert din totalul populației mondiale.

În România ziua a fost marcată pentru prima dată în anul 1999 în comuna Moieciu din județul Brașov.

E o zi în care (ar trebui să) ne gândim mai intens la problemele pe care le au femeile din mediul rural cam peste tot în lume (sau să ne amintim că există și ele) și, poate, privim cu alți ochi produsele naturale, obiectele realizate manual etc. pe care le cumpărăm.

Majoritatea femeilor din mediul rural depind de resursele naturale și de producția agricolă pentru asigurarea hranei zilnice. În țările în curs de dezvoltare aceste femei reprezintă cca. 43% din forța de muncă în agricultură și din producția de prelucrare și procesare a unei părți considerabile din produsele alimentare, ele având astfel un rol determinant pentru siguranța alimentară; ele (femeile tinere și mai puțin tinere) îndeplinesc cea mai mare parte a îngrijirii neplătite și a muncii casnice în cadrul familiilor și gospodăriilor din zonele rurale. Cu toate acestea, inegalitățile de gen – legile discriminatorii și normele sociale, combinate cu un peisaj economic, tehnologic și ecologic care se schimbă rapid, de exemplu – le limitează întregul potențial, lăsându-le mult în urmă bărbaților. (UN Women). Ele se confruntă cu forme multiple de violență, discriminare și nesiguranță. Femeile și fetele din mediul rural suferă în mod disproporționat de sărăcia multidimensională. La nivel mondial sărăcia extremă a scăzut, dar cel puțin un miliard de oameni continuă să trăiască în condiții inacceptabile de sărăcie și cei mai mulți trăiesc în zonele rurale; ratele sărăciei în zonele rurale din majoritatea regiunilor sunt mai mari decât cele din zonele urbane.

Tema din acest an a Zilei Internaționale a Femeilor din Mediul Rural este: „Construirea rezistenței femeilor din mediul rural pe fondul covid-19”. Nenorocirea aceasta a dezavantajat și mai mult femeile și fetele din zonele rurale. Pe lângă problemele pe care le aveau sunt și altele: cele din zonele îndepărtate e mai puțin probabil să aibă acces la servicii de sănătate de calitate, medicamente și vaccinuri. Normele sociale restrictive și stereotipurile de gen pot limita capacitatea femeilor din mediul rural de-a avea acces la servicii de sănătate. Foarte multe dintre aceste femei suferă de izolare, dezinformare, lipsa accesului la tehnologie pentru a-și îmbunătăți munca și viața. (v. un.org)

Viața celor mai multe femei și fete din mediul rural nu e ușoară, și o singură zi în care să ne preocupe probleme lor nu e deloc suficientă...

Image by louis deniel from Pixabay

Ziua Internațională a Fetelor

În 19 decembrie 2011, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 66/170 prin care ziua de 11 octombrie a fost declarată Ziua Internațională a Fetelor.

În acest an, tema este „Vocea mea, viitorul nostru egal”.

https://www.un.org/en/observances/girl-child-day

Sunt o mulțime de „zile internaționale”: a copilului, a nediscriminarii, a egalității de șanse etc. s.a.m.d. dar pare că nu se schimbă mare lucru. Copiii sunt puși să muncească, inclusiv să scoată din minele din Congo (zonă de conflicte) coltan (și alte „minereuri de sânge”), de exemplu, atât de necesare telefoanelor mobile de „ultimă generație” (dar și pentru multe alte aparate - tehnologia e tot ceea ce contează). Tinerele fete sunt exploatate și la muncă, dar și sexual; tinerii bărbați sunt trimiși în lupte, băieții sunt învățați să ucidă, uneori chiar din copilărie... și tot așa.

Ziua aceasta are drept scop recunoașterea drepturilor și problemelor cărora trebuie să la facă față adolescentele de azi, în lumea întreagă. La noi, se știe: are fata vârsta de 16 ani poate „consimți” la raport sexual cu un bărbat mai în vârstă decât tatăl ei... Dacă rămâne gravidă, asta e: face avort. Când adolescentele – mai ales în zonele rurale din Ro – gospodăresc cu un individ care le-ar putea fi tată ele sigur nu mai merg și la școală: cine are grijă de gospodărie?

Din 5 infracțiuni sexuale sesizate 4 sfârșesc fără trimitere în judecată:

https://beta.dela0.ro/din-5-infractiuni-sexuale-sesizate-4-sfarsesc-fara-trimitere-in-judecata/

Adolescentele au dreptul la o viață în siguranță, la educație, la ocrotirea sănătății. Susținându-le nu doar în acești ani critici, ci și pe măsură ce se maturizează, își pot manifesta potențialul devenind chiar și liderii politici de mâine. Teoretic, sună super! Cu practica e greu. Da, unele lucruri s-au mai schimbat, dar tot rău este pentru cele mai multe dintre adolescentele care trăiesc în „zone defavorizate” din întreaga lume.

Statistica nu e „pasiunea” mea, dar dacă pe site-ul ONU sunt date statistice scriu și aici câteva:

- la nivel mondial, aproape una din patru adolescente cu vârste cuprinse între 15 și 19 ani nu sunt la școală și nici nu muncesc – nu au posibilitatea sau trăiesc în zone unde mentalitatea e: fetele nu au nevoie de studii, femeile trebuie să stea acasă; până în 2021, cca. 435 de milioane de femei și adolescente vor trăi cu mai puțin de 1,90 USD/zi – inclusiv 47 de milioane împinse în sărăcie anul acesta, din cauza pandaliei;

- una din trei femei din toată lumea au suferit violențe fizice sau sexuale; datele arată că în acest an – pe fondul pandaliei – violența împotriva femeilor și adolescentelor s-a intensificat, mai ales violența în familie (alta sursă: mii de femei și adolescente au dispărut în Peru de la începutul anului, mai ales de la jumătatea lunii martie când a fost instituită „starea de urgență”)*.

Impactul pandaliei a complicat și mai mult problemele pe care trebuie să le înfrunte femeile și adolescentele în viața cotidiană: violența domestică a explodat, sănătatea gravidelor a fost aproape total ignorată, protecția socială și economică a femeilor tinde spre zero – nu au bani să plece de lângă soți abuzivi și nici în centre specializate nu și-au găsit adăpost s.a.m.d..

Prin Ziua Internațională a Fetelor se dorește promovarea drepturilor acestora, se subliniază inegalitățile de gen și diversele forme de discriminare și abuz suferite de tinerele din întreaga lume.

* https://www.npr.org/sections/goatsandsoda/2020/09/10/910737751/the-women-of-peru-are-suffering-from-a-shadow-pandemic?t=1602437586905

Image by prettysleepy1 from Pixabay

Toţi bărbaţii sunt porci

Nu! Nu, nu, nu! E prostească această afirmaţie! Am ales acest titlu tocmai pentru că este şocantă afirmaţia, mai ales când o mamă o spune fiicei ei in vârstă de 5 ani (poate şase ani? poate patru? nu mai ştiu sigur).

S-a întâmplat pe la mijlocul anilor 1990, când am reîntâlnit o cunoştinţă din anii 1980, pe care nu o  mai întâlnisem de vreo zece ani. Se mutase cu chirie in blocul unde locuim şi ne-am întâlnit într-o alimentară. Mi-a făcut plăcere revederea pentru că ne-am înţeles bine la vremea când băteam aceleaşi drumuri. M-a invitat la o cafea. Ştiam că se măritase şi avea o fetiţă, dar atât. Am cumpărat un suc şi o cutie cu bomboane şi am urcat la ea. Fetiţa ei, o minune de copilă cu ochi aproape negri şi păr blond, ondulat. Soţul nu era acasă, dar îl cunoşteam, pentru că fusese coleg de şcoală cu o amică (îl cunoşteam e un fel de a spune pentru că nici nu ştiu dacă i-am ştiut vreodată numele de familie deşi ne învârteam in aceleaşi cercuri). Fetiţa părea tatăl ei in miniatură (doar culoarea părului diferea). Foarte volubilă, copila mi s-a cocoţat pe genunchi şi se juca cu brăţările mele. Două i-am făcut cadou ei, că prea îi plăceau. In fine… Din vorbă in vorbă, gazda a ajuns să-mi spună că s-a măritat doar pentru că a rămas gravidă şi nu-i place deloc deoarece soţul o lasă prea mult singură acasă pe motiv că are de lucru şi alte cele. Nu aveam ce comenta, pentru că nu era viaţa mea. Am întrebat-o doar dacă o loveşte. A negat şi părea sinceră - nici nu l-aş fi putut vedea pe soţul ei că e genul care loveşte femei, pentru că era foarte politicos, foarte atent cu femeile - un om fin şi timid - dar aparenţele pot înşela. Era foarte pornită împotriva soţului şi împotriva bărbaţilor in general. Şi zice copilei, la un moment dat:

- Cum sunt bărbaţii, iubito?

- Toţi babaţii porci - zice micuţa, râzând.

De mă lovea c-o sticlă-n cap şi nu cred că m-aş fi simţit aşa cum m-am simţit!

- O învăţ de mică! Să ştie că toţi bărbaţii sunt porci şi proşti şi trebuie să-şi bată joc de ei.

Dădeam din buze ca un peşte!

- Cum să faci aşa ceva?! Am zâmbit strâmb, încă sperând că glumeşte!

- Sunt porci! se enervează. De parcă tu n-ai şti!

- Nu, nu ştiu! Oameni şi oameni, doar atât! Faptul că tu ai întâlnit unii care ţi-au făcut, probabil, rău, nu înseamnă că toţi sunt ca cei întâlniţi de tine. Am întâlnit şi eu amărâţi, dar nu-i bag pe toţi in aceeaşi oală. Tata, de exemplu, nu e porc.

- Taică-meu e! M-a dat afară când am rămas gravidă!

- Îmi pare rău, dar asta nu îţi dă dreptul să afirmi că tatăl meu e porc, sau ca prietenul meu e porc, sau că unchii mei sunt porci!

- Eşti proastă! îmi zice.

- Aşa să fie - dau din umeri. Acum plec. Multă sănătate îţi doresc.

Am mai întâlnit-o prin cartier şi ne salutam cu răceală. Mă simţeam aiurea de câte ori o vedeam şi m-am bucurat foarte mult când s-au mutat. N-am mai auzit nimic de ea de atunci. 

Amintirea întâmplării s-a insinuat in mintea mea (alături de altele) după ce am citit rândurile scrise de Poteci de dor la o postare pe care am publicat-o zilele trecute.

(dialogul a fost mai lung, multe cuvinte au fost altele, dar esenţa este cea pe care, sper, am reuşit să o accentuez).

Ziua Internaţională a Femeii

Ziua Internaţională a Femeii este sărbătorită in data de 8 martie in aproape toate statele din lume. Tot in data de 8 martie este şi Ziua Naţiunilor Unite pentru Drepturile Femeilor şi Pacea Internaţională.

Când auzi/citeşti “pace internaţională” zâmbeşti strâmb. Această “campanie pentru pace” aduce unora destui bani. Îi vezi pe cei care promovează pacea - aflaţi pe culmi politice, de regulă - înconjuraţi de gărzi de corp înarmate. Să promovezi pacea, se pare, este ceva foarte periculos. Şi, cum să nu fie?! Doar se discută despre puterea cuvântului! Cine ştie câţi oameni vor fi influenţaţi şi vor refuza să mai pună mâna pe o armă pentru a ucide şi a risca să fie ucişi? Haida-de! N-o să se întâmple in veci aşa ceva; sunt - au fost şi vor fi - mulţimi de oameni care-şi vor vinde şi copii pentru bani. Cum să fie vreodată pace când multe state subdezvoltate au bogăţii naturale la care râvnesc “marile puteri”? Cum să fie vreodată pace când milioane de oameni sunt dependenţi de fel şi fel de droguri periculoase şi traficanţii nu ezită să ucidă pentru a-şi proteja producţia şi comerţul? Cum să fie pace când producătorii şi vânzătorii de armament ar falimenta dacă nu ar mai fi războaie? Pe scurt: haida-de! Pace internaţională nu va fi nicicând - şi nici n-a fost… de curând. Pace mondială (internaţionala) înseamnă că nu mai sunt războaie nicăieri in lume). Au fost şi vor fi.

Cu pacea mondială am lămurit-o. Cum o fi cu drepturile femeilor?

Încă mai sunt oameni care afirmă că femeia trebuie să fie supusă bărbatului; in mintea acestora, femeia e făcută să aibă grijă de soţul ei, de casă şi de copii. Trebuie să-şi asculte tatăl, fraţii, unchii soţul (după caz0, să nu le iasă din cuvânt şi să facă atâţia copii câţi… se întâmplă. Când nu-şi ascultă soţul, tatăl etc., aceştia sunt in drept s-o pună la punct - cu o plama, cu un pumn, aşa consideră unii.

Drepturile femeilor cuprind, între altele: dreptul la integritate şi autonomie fizică, dreptul de a nu fi supuse violenţei sexuale, dreptul la vot, dreptul de a deţine funcţii publice şi de a încheia contracte legale, drepturi egale in familie, dreptul la muncă, dreptul de reproducere, dreptul de a deţine proprietăţi, dreptul la educaţie.

Drepturile femeilor par a fi tratate oarecum separat din cauza prejudecăţilor istorice şi tradiţionale cum că femeile sunt inferioare bărbaţilor.

Citând pe Ellen Johnson Sirleaf. Citate favorite

Ellen Johnson Sirleaf s-a născut in 29 noiembrie 1938 in Monrovia, Liberia.

Din anul 2006 şi până in anul 2018 a fost un puternic lider politic, preşedintele Liberiei - a fost prima femeie de culoare preşedinte, din lume, şi prima femeie preşedinte într-o ţară din Africa postcolonială.

*

Dacă visele tale nu te sperie, nu sunt destul de mari.

*

Pe măsură ce mai mulți bărbați și femei vor fi educați sistemul de valori va fi îmbunătăţit și respectul pentru demnitatea și viața umană va creşte.

*

De ce unele țări sunt capabile, în ciuda problemelor foarte reale și serioase, să avanseze pe calea către reconciliere, regenerare și dezvoltare, în timp ce altele nu pot? Acestea sunt întrebări critice pentru Africa, iar răspunsurile lor sunt complexe și nu întotdeauna clare. Conducerea politică este crucială, bineînțeles.

*

Suntem aici pentru că împărtășim o credință fundamentală: sărăcia, analfabetismul și inegalitatea nu aparțin secolului XXI. Împărtășim un scop comun: eradicarea acestor neajunsuri în beneficiul tuturor...

*

Etnicitatea ar trebui să ne îmbogățească spiritual, cultural; ar trebui să ne facă un popor unit în diversitatea noastră, nu să ne dividă.

*

Întregul nostru sistem judiciar din Liberia s-a distrus din cauza multor ani de nelegiuire, indisciplină și război. Avem nevoie de mai multă pregătire pentru a beneficia de mai mulți judecători calificați. Avem nevoie de reforme în domeniul infrastructurii. Toate legile noastre trebuie să fie reexaminate de o comisie de reformă legislativă.

*

Nu este ușor de rezolvat șomajul în rândul tinerilor. Parteneriatul între sectorul public și cel privat poate face o mare diferență.

₪₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

Azi m-am inspirat de la Alex, care alege să citeze oameni care au venit in lume, sau au plecat, in data zilei Citatelor.

₪₪₪

CC BY 2.0

Ellen Johnson Sirleaf, in anul 2011, alături de alte două femei: Leymah Gbowee (Liberia) şi Tawakkol Karman (Yemen), a primit Premiul Nobel pentru Pace - pentru lupta lor nonviolentă pentru siguranţa femeilor şi pentru dreptul femeilor de a participa deplin la făurirea păcii.

In septembrie 2013, preşedintele indian Pranab Mukherjee i-a înmânat Premiul Indira Ghandi (Premiul Indira Gandhi pentru Pace, Dezarmare și Dezvoltare), premiu acordat anual de Indira Gandhi Memorial Trust, pentru persoane sau organizații, ca recunoaștere a eforturilor creative de promovare a păcii internaționale, a dezvoltării și a unei noi ordini economice internaționale; asigurând că descoperirile științifice sunt folosite pentru binele întregii omeniri și extinderea domeniului libertății.

In anul 2016, cei de la revista Forbes au plasat-o pe locul 83 între cele mai puternice femei din lume. A fost numită Doamna de Fier a Africii.

Anne Frank a murit la vârsta de 15 ani

Anne Frank a fost unul dintre miile de copii evrei care au fost ucişi in Holocaust. Copila spera să devină scriitoare “când va fi mare” şi, cât timp a stat ascunsă împreună cu familia, a scris cu hotărâre in jurnalul primit de ziua ei, despre activităţile de zi cu zi, despre speranţele şi visurile ei. Era încrezătoare că, într-o zi, viaţa ei va reveni la normal…

Anne Frank s-a născut la 12 iunie 1929, in Frankfurt am Main, Germania. De origine evreiască, Anne şi-a pierdut cetăţenia germana in exilul olandez. Tatăl ei, Otto Frank, când naziştii au ajuns la putere in Germania, a deschis o filială a firmei sale in Olanda - in 1933 s-a mutat acolo, soţia şi fiicele urmându-l un an mai târziu. In mai 1940 Olanda a fost ocupată de Germania nazistă, regina Wilhelmina plecând la Londra, in exil. Curând, şi in Olanda au început a fi decretate legi antisemite una după alta. Annei i-a fost astfel interzis să mai intre la cinematograf, a trebuit să se mute la o şcoală pentru evrei şi să poarte steaua lui David. In data de 12 iunie 1942, la aniversarea celor 13 ani de viaţă, a primit un jurnal cu carouri alb-roşii, cu cheie, in care şi-a făcut obiceiul de a face confidenţe unei prietene imaginare; scria şi pe teme de religie, dragoste, sexualitate. 

La sugestia unuia dintre colaboratorii săi arieni cărora le cedase firma “pro forma”, tatăl Annei a pregătit o ascunzătoare in locuinţă. Când, pe data de 5 iulie 1942, sora mai mare a Annei, Margot, a primit o înştiinţare că va fi trimisă într-un lagăr de muncă familia a hotărât să se ascundă mai repede decât planificase pentru că in înştiinţare scria că toţi membrii familiei vor fi arestaţi in caz că cea somată nu se va prezenta.

Cei doi colegi cărora Otto Frank le cedase firma, secretara sa şi sotul ei, şi dactilografa au ales să ajute familia pe timpul cât ar fi stat ascunsă, deşi riscau condamnarea la moarte dacă s-ar fi aflat că ajută evrei.

Curând, alte două familii au ajuns in ascunzătoarea pregătită de Otto Frank. Toţi erau nevoiţi să păstreze liniştea, să nu aprindă lumina seara etc. pentru a nu risca să fie descoperiţi. Totuşi, in data de 4 august 1944, naziştii au ajuns la locuinţa unde se afla ascunzătoarea. Se presupune că au fost trădaţi, dar nu s-a aflat de către cine. Colaboratorii lui Otto Frank au fost arestaţi, dar au scăpat cu bine. Secretara a reuşit să ascundă jurnalul Annei, cu intenţia de a i-l înapoia după război. Anna, însă, a murit in lagărul de la Bergen-Belsen, unde a fost transferată (alături de mama şi sora ei, in octombrie 1944) de la Auschwitz (blocul 29, Birkenau) - Anne împlinise 15 ani cu trei luni înainte de a ajunge la Auschwitz. In martie 1945 in lagărul Bergen-Belsen a izbucnit o epidemie de tifos care ar fi ucis 17 mii de prizonieri, între care Anne şi Margot Frank. Anne Frank ar fi murit in data de 1 martie 1945. In aprilie 1945, trupele britanice au eliberat lagărul de concentrare.

Otto Frank a fost singurul supravieţuitor şi, după ce trupele sovietice au eliberat lagărul de la Birkenau, a trăit până in 1953 in Amsterdam, apoi s-a mutat in Elveţia, la sora lui. S-a recăsătorit cu o femeie care şi-a pierdut soţul şi fiul la Auschwitz şi şi-a dedicat viaţa publicării jurnalului Annei. Otto Frank a murit in 19 august 1980.

Jurnalul pe care copila l-a ţinut cât timp a fost ascunsă este considerat un document istoric al Holocaustului, Anne Frank devenind o figură-simbol a victimelor naziştilor.
    Anne Frank a murit foarte tânără şi este... nemuritoare. Milioane de oameni au citit Jurnalul ei şi alte milioane îl vor citi. Se poate spune că visul ei de a deveni scriitoare s-a împlinit. 

Fata cu părul roşu, de Theun de Vries. Citate favorite

  Pentru prima dată mi l-am închipuit pe Hugo mort. […] Încet, încet, încet, începeam să-mi dau seama de realitate. […] Mi se lămureau, atunci, pentru prima dată, tot felul de lucruri.

 Le priveam aşa cum trebuie să le privească in faţă un om in toată firea. Şi pricepeam că vremea de până ieri, când eram o fată tânără, trecuse. De aci înainte, de la moartea lui Hugo, aveam să înfrunt viaţa ca o femeie încercată.

Îngrozitoarele hotare al existenţei fiecăruia!

Nesfârşitul, închis in noi toţi, ca o scurtă licărire; fiecare om, o clipită in veşnicie.

Şi acest punct de foc, această fiinţă care pâlpâie şi se mistuie cu atâta repeziciune, este in acelaşi timp stăpânul vieţii şi făuritorul ei.

Nu poţi face decât un singur lucru: să dai un conţinut vieţii. Poate că, in sine, asta n-are absolut nici o noimă. Nu puteam gândi in miriade de ani lumină, in sisteme solare. De îndată ce încercam, pierea orice sens, orice conţinut. Dar simţeam că devin iarăşi om, când mă gândeam la pământ, când mă gândeam că are un rost să lupţi pentru ca acest mic pământ să fie bun de locuit pentru tine însuţi şi pentru semenii tăi.

Pământul este teatrul faptelor şi acţiunilor noastre. Este acea bucăţică din univers dată nouă pentru ca la plecare, s-o lasam altfel, mai plină de sens, mai umană.

Acesta este elementul deosebit şi de neînlocuit al faptelor pe care trebuie să le împlinim aici. Oamenii care săvârşesc fapte fără să ţină seama de întreg, care aduc atingere întregului şi i se împotrivesc nu merită să trăiască. Viaţa se cere slujită numai de viaţă. Numai cine arde ca o văpaie pentru întreg poate sparge hotarele îngrozitoare ale eului, ale micimii înnăscute.

“Iar cel care , la moartea lui, n-a spart aceste hotare” – aşa gândeam – “rămâne o scânteie pierdută”.

Hugo spărsese hotarele. Trăise ca puţini alţii; văpaia lui se mistuie pentru a întreţine şi a întări flacară vieţii pe pământ. Mi-am dat seama că învinsesem gândul obsedant al morţii, chiar şi cel al morţii cumplite a lui Hugo, căci nu uitasem nici o clipă că nu moartea, ci viaţa lui contează.

(din Fata cu părul roşu, Theun de Vries, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1962, traducere: Sergiu Dan şi H.R.Radian).

₪₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

₪₪₪

Despre roman

In anul 1956, chiar înainte de criza din Ungaria, romanul a fost criticat de anti-comunişti, in timp ce comuniştii l-au primit ca pe un manifest. Mai mult decât pe convingerea politică a scriitorului, romanul e axat pe luptătorii din rezistenţă şi acţiunile lor împotriva naziştilor.

Am citit cartea in adolescenţă, într-o vreme când mi-am propus să citesc toate cărtţle pe care le aveau părinţii in bibliotecă. Greu m-am hotărât să o încep pentru că preamărea comunismul – un regim politic sub care se chinuiau milioane de oameni din lume. Încet, pagină cu pagină, romanul m-a cucerit. Nu mă mai gândeam că Hannie e comunistă, ci mă gândeam numai la eroismul ei – şi al altor tineri – la rezistenţa lor împotriva naziştilor. Luptau (şi) pentru ca membrii comunişti să cucerească puterea politică şi încrederea populaţiei - o cauză dreaptă in viziunea lor (credeau in “dreptatea socială”) - chiar dacă mie mi-e greu să înţeleg cum poate crede cineva că doctrina utopică a comunismului poate fi aplicată social fără grave derapaje spre dictatură. Ei nu ştiau atunci, cauza lor era nobilă. Deşi am detestat - şi detest - comunismul nu pot - şi nu vreau - să neg curajul celor care s-au împotrivit naziştilor. Ce-au făcut alţii (sau aceiaşi), mai târziu, e altă poveste.

Fata cu părul roşu este Jannetje Johanna (Jo) Schaft, nascuta in 16.09.1920, o tânără olandeză din Haarlem, luptătoare comunistă arestată de nazişti in 21 martie 1945 şi executată in 17 aprilie acelaşi an. Avea părul roşcat, pe care l-a vopsit pentru a nu fi recunoscută de autorităţile care o cautau dar după ce a fost arestată, in timpul interogatoriului dur, de la transpiraţie şi apă vopseaua de pe păr a început să se cureţe şi astfel şi-au dat seama călăii că au prins unul dintre cei mai căutaţi oameni din rezistenţă.

Ca studentă, la fel ca mulţi alţi studenţi, a refuzat să semneze declaraţia de loialitate (1943), a renunţat la studii şi s-a întors in oraşul natal, Haarlem.

Luptaseră 422 de oameni in “rezistenţă” - unul era femeie: Hannie Schaft. Regina Wilhelmina a numit-o “simbol al Rezistenţei” şi un timp a fost comemorată in Olanda, până când comuniştii au cazut in dizgraţie şi comemorarea a fost interzisă deşi a fost, totuşi, o luptătoare antinazistă înainte de a fi comunistă - aşa văd eu lucrurile după ce am citit romanul a doua oara, mulţi ani de la prima citire.

Despre autor

Theun de Vries, romancier, poet, eseist, jurnalist olandez, s-a născut in Veenwouden, la 26.04.1907 şi a murit la Amsterdam, in 21.01.2005. In 1936 se înscrie in Partidul Comunist Olandez. In timpul ocupaţiei naziste a fost arestat şi închis pentru acţiunile sale in rezistenţa antifascistă. După război devine, pentru nu prea mult timp, membru in consiliul municipal.

In timpul războiului rece apartenenţa sa la partidul comunist i-a nemulţumit extrem pe colegii săi scriitori. El a găsit justificate lovitura de la Praga (1948) şi intervenţia rusă in Ungaria (1956); in 1953 a scris un imn dedicat lui Stalin. A fost exclus dintr-o organizaţie internaţională a scriitorilor, nu a mai fost invitat la zilele de naştere ale colegilor şi, in timp, a fost izolat, dar a rămas membru de partid.

In ciuda convingerilor sale comuniste, in 1963 a tradus romanul “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” scris de Aleksandr Soljenitsyn, un roman bazat pe experienţele lui in lagărele de detenţie din Siberia. Comuniştii au distrus întreaga ediţie. Până in 1971 de Vries a rupt legăturile cu partidul. La vârsta de 88 de ani a declarat că nu mai scrie dar tot a mai scris două cărţi – ultima in anul 2004.

A debutat la vârsta de 20 de ani, cu un volum de poezii, şi a scris mai mult de 100 de cărţi, o monografie, un scenariu de film şi piese de teatru radiofonic.

A primit mai multe premii şi titluri de onoare.

E sub demnitatea mea!

Femei sau bărbaţi, cu toţii ne dorim să avem cu cine împărtăşi bucuriile, alături de cine să trecem hopurile de care mai dăm in viaţă. Ne dorim să iubim şi să fim iubiţi.

Unii îşi doresc să fie cu cineva – cu oricine! – numai pentru a nu mai fi singuri; alţii doresc să aibă pe cineva alături pentru a nu fi nevoiţi să facă ceea ce nu le place; alţii vor să aibă alături pe cineva care să îi trateze regeşte doar aşa, pentru că există…

Am întâlnit o mulţime de oameni (tipologii) de-a lungul timpului. Unii cu suflet atât de bun încât aveam impresia că sunt ireali… Am întâlnit şi ipocriţi care pozau in oameni capabili să-şi dea şi cămaşa de pe ei pentru a-i fi bine altuia dar care nu făceau decât să-şi urmărească anumite interese. Am întâlnit oameni care au fost ajutaţi de o sută de ori şi dacă a o suta unu oară cine i-a ajutat n-a mai putut şi-au declarat duşmania pe faţă, strigând in stânga şi dreapta ce nenorocit e cel care nu i-a ajutat, după ce strigaseră cât de recunoscători sunt ei pentru ajutorul primit, ce suflet minunat au cei care i-au ajutat.

Am întâlnit femei care s-au căsatorit doar pentru a avea un copil căruia cineva să îi plăteasca pensie de întreţinere, pentru că ele nu aveau nevoie de “fraierul” pe care îl făcuseră tată. Am întâlnit femei care nu spală hainele copiilor, le aruncă şi cumpăra altele – chiar dacă nu-şi permit să facă asta şi împrumută bani nu doar pentru a cumpăra haine, ci şi mâncare; am întâlnit femei care-şi hrănesc copii mici cu snacks doar pentru că nu le place să gătească şi am întâlnit femei care toată ziua trebăluiesc, la serviciu, pentru soţ, pentru copii, pentru a fi curăţenie in casă… femei care se comportă, uneori, ca nişte servitoare, alături de bărbaţi care zac in fotoliu sau pleacă împreună cu prietenii şi când vin acasă – de oriunde – pretind ca mâncarea să fie caldă şi partenera să îi servească imediat, iar ei bagă sub nas, pleacă la TV şi gata munca lor pe ziua respectivă.

Am întâlnit bărbaţi care nu se sfiesc să spele vase sau rufe (şi) pentru partenenera de viaţă şi / sau pentru copii, bărbaţi care nu se dau in lături să gătească sau să folosească aspiratorul. Şi am întâlnit bărbaţi care îi numesc pe cei dintâi “nişte proşti aflaţi sub papucul femeii”, considerând că este sub demnitatea lor să-şi spele blidele din care mănâncă, să-şi spele ciorapii sau chiloţii! “Ce? Mi-am luat femeie ca să-mi spăl eu ciorapii?”, “Ce-s eu, slugă, să spăl vase şi să dau cu mătura?”, “E sub demnitatea mea să fac ceea ce trebuie să facă o femeie!”, "Vreau pe cineva care să mă scape de toate cele pe care le consider sub demnitatea mea a le face!”, “Nimeni nu mă poate convinge că nu e sub demnitatea mea să merg la piaţă!”, "E sub demnitatea mea să spăl rufe!” Bine, omule, dar doar pui rufele in maşina de spălat, închizi capacul, programezi maşina şi apeşi un buton! “NU! Aşa ceva nu trebuie să facă bărbatul! E sub demniatea lui!”, “Activităţile casnice intră in atribuţiile femeii”…, “Femeia trebuie să facă patul, ea trebuie să gătească şi să spele rufe, să ţină casa curată…”, “Cum să duc eu gunoiul?!”

Culmea?! Mulţi dintre aceşti bărbaţi fac tot ceea ce consideră a fi sub demnitatea lor! Doar că se plâng, şi se plâng… şi visează să întâlnească o femeie care să facă toate acestea; unii au angajat pe câte cineva să facă pentru ei curăţenie şi să spele rufe, dar blidele in care mănâncă zilnic tot ei le spală, cumpărăturile şi le fac tot ei chiar dacă e… sub demniatea lor. Hazliu este că-şi doresc să întâlnească femeia care să fie menajera lor, gratis… şi se miră că sunt singuri.

Cei mai mulţi dintre bărbaţii amintiţi mai sus sunt foarte politicoşi cu femeile, le oferă flori cu diferite ocazii, le cedează locul in mijloacele de transport in comun… sunt nişte gentlemani perfecţi pentru cei care nu-i aud vorbind despre cum e sub demnitatea lor să-şi spele ciorapii, mai ales când au o femeie lângă ei, femeie care are ca atribuţii şi spălarea ciorapilor bărbatului.

Prima stewardesă româncă: Viorica Elena Huţan

In 1930 Ellen Church (22 septembrie 1904 - 22 august 1965) a devenit prima stewardesă din lume. Viorica Elena este prima stewardesă româncă - are prima diplomă acordată unei românce, de foruri internaţionale, la Bruxelles.

Date biografice Viorica Elena Huţan

Viorica Elena Huţan s-a născut în 26 august 1923, în Gura Humorului, judeţul Suceava. Este sora aviatoarei din Escadrila Albă (al doilea război mondial), Stela Huţan-Palade (14/27 martie 1921 - 15 august 2010).

A terminat liceul in 1938, la Cernăuţi, iar in 1940, după alipirea Bucovinei de Nord la U.R.S.S., familia se refugiază la Bucureşti. In 1941, pentru a-şi ajuta financiar familia, se angajează ca secretară la Şcoala de Zbor fără Motor CFR (secretară de pistă la şcoala de planoare), unde şi zboară prima dată. Un an mai târziu se angajeaază la Direcţia Generală a Aviaţiei Civile (Comandamentul Tineretului Aviatic).

După ce războiul se termină (comandamentul se desfiinţează), se înfiinţează şi in România prima şcoală de stewardese. Între altele, deoarece cunoştea mai multe limbi străine (rusa, engleza, franceza, germana) şi avea un aspect fizic plăcut i se propune să se înscrie. In 21 aprilie 1955 susţine examenul şi devine prima stewardesă cu diplomă din România. La vârsta de 32 de ani începe să activeze ca însoţitoare de bord, la TAROM (1955 - 1974).

Timp de 20 de de ani (mii de ore de zbor) a inspirat siguranţă pasagerilor. A parcurs, printre nori, opt milioane de kilometri (Europa, China, Vietnam, India, Pakistan, Liban, Katar, Israel, Arabia Saudita, Japonia, Siberia, Thailanda, Hawai, Mexic sau America) a avut parte şi de peripeţii - unele sunt povestite de aviatoarea-scriitoare Elena Şenchea-Popescu in cartea sa Oameni ai înălţimilor senine, Editura Militară, 1980; despre altele aminteşte chiar doamna, într-un interviu publicat de Editura Mateescu (http://edituramateescu.ro/2010/09/povestea-vietii-primei-stewardese-romance/).

In ziua de 24 februarie 1962, aeronava aterizează forţat, pe burtă, in Cipru - cele patru motoare ale aeronavei s-au oprit rând pe rând la opt mii de metri deasupra Mediteranei (pericolul prăbuşirii in mare părând a fi iminent).

Avioanele RAF (Royal Air Force - Forţele Armate Britanice) urmăreau traiectoria avionului românesc care a aterizat pe o plajă din sectorul (atunci) englez.

Presa străină a scris articole elogioase la adresa echipajului din care făcea parte şi Viorica Elena (media românească a tăcut). Cu acea ocazie, totuşi, a primit Medalia Muncii. In 1966 a primit Ordinul Muncii pentru întreaga activitate. Pentru fiecare milion de kilometri parcurşi a primit câte o medalie. In anul 1971 a ocupat locul I (după Franţa) pentru şapte milioane de kilometri (record european) parcurşi ca stewardesă - inginerul Henri Coandă a trimis cu acea ocazie o lungă telegramă de felicitare. A primit distincţii şi după anul 1989: Ordinul Muncii clasa I, pentru merite deosebite în aviaţia civilă Română, o diplomă de onoare oferită de Autoritatea Aeronautică Civilă Română, alături de medalia de onoare pentru 30 de ani de la Marele Raid (ocolul Pământului in 80 de ore).

Marele Raid aerian efectuat de compania TAROM a început la 11 decembrie 1969 şi s-a încheiat in 7 ianuarie 1970 - au fost parcursi 51.857 km in 76,25 ore. Au fost traversate atunci trei oceane (Indian, Pacific, Atlantic), patru continente (Europa, Asia, America - intre 28-30 decembrie 1966 TAROM a efectuat primul zbor peste Atlantic*, Africa), 27 de ţări şi 5 mări. Ruta: plecarea din Bucureşti, Istanbul, Karaci, New Dehli, (Agra-Taj Mahal), Thailanda (Bangkok), Birmania (Rongun), Thailanda, Hong Kong, Malaysia, Japonia (Tokio - Nagoia), insulele Wake, U.S.A. - Hawai (Honolulu), U.S.A.: Los Angeles, Mexico City, Acapulco, New York (anul nou 1970 aici l-au petrecut). La aterizare o pasăre s-a lovit de avion. Apoi, insulele Canare (Las Palmas), Roma, Istanbul, Bucureşti. Zborul (Marele Raid) a fost un record la nivel mondial.

Viorica Elena Huţan a murit in anul 2008. Fiul ei este Constantin Huţan (comandor) - inginer specialist în armament şi instrumente de bord, fost profesor (foarte apreciat) la Academia de Aviaţie - şef de catedră, de unde s-a şi pensionat. Fiica lui a terminat (intre altele) facultatea de aeronave.

Nota

* Zborul peste Atlantic. Aeronava (Ilyushin Il-18) a zburat pe ruta Bucureşti Băneasa - Shannon (Irlanda) - Gander (Canada) - Havana (Cuba), la bord aflându-se ansamblul de balet al Operei Române. La retur, avionul a reuşit performanţa de a zbura fără escală între Gander şi Budapesta. In cockpit s-au aflat comandanţii Constantin Iancu şi Nicolae Milea, respectiv copiloţii Boris Capbătut şi Marcel Botez.

Modelul de aeronavă Ilyushin Il-18 a decolat pentru prima dată pe 4 iulie 1957.(aeronews.ro) 

Citatul de pe fotografie:

Dintre toate minunatele invenții moderne, problema care mă preocupă mai mult este, desigur, transportul aerian. Zborul este, probabil, cea mai dramatică invenție a cercetătorilor științifici. Într-o perioadă scurtă, de 30 de ani, lumea a văzut visul inventatorului – materializat în primul rând de frații Wright din Kitty Hawk – devenind o realitate de zi cu zi (A.E.)

Pentru mai multe informaţii:

Motivul cedarii motorelor aeronavei, in 1962

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.326005984117846.92450.121190867932693&type=3

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Viorica_Elena_Hu%C5%A3an

https://www.aviatori.ro/dict_pers.php?sel=H

https://en.wikipedia.org/wiki/Ellen_Church

Carti: Oameni ai înălţimilor senine, de Elena Şenchea-Popescu; Îndrăgostitele aerului, Constantin C. Gheorghiu, Ed Dacia, 1984; Amazoanele cerului, de V. Firoiu, Ed Albatros, 1980.

Egalitatea între sexe şi căratul sacoşei

Poate că nu e frumos să zic şi-atunci nu zic, scriu.

Nu e prima dată când dau de conceptul ”egalitate între sexe” (cum aiurea se exprimă cei mai mulţi) înţeles complet greşit din neştiinţă sau din rea voinţă –  înclin spre neştiinţă.

Aceasta este excepţia!

Citeam pe FB, ca avanpremiera la un articol de pe un blog (nu pun link pentru că nu vreau să arăt, specific, spre cineva cu degetul): Femeia vrea egalitate atunci când îi convine; Femeia vrea egalitate, dar se supără când bărbatul o lasă să care sacoşa. Dacă a căra o sacoşă grea înseamnă egalitate, când femeia are lângă ea un bărbat care o poate face (unii nu pot, pentru că au diverse probleme), eu nu ştiu ce să mai zic, dar încerc să scriu ceva...

Unii consideră că e de bonton să critice femeile care preferă să aibă lângă ele un bărbat manierat, un bărbat care să taie lemne, să repare chiuveta, un bărbat care să le ajute când au de dus greutăţi – la propriu şi la figurat. A fi manierat, a-ţi ajuta semenii (semenele in acest caz) nu înseamnă că nu vrei egalitate de gen, dar genul nu se refera la sex. Sexu-i sex si genu-i gen. Nu eşti mai puţin feministă dacă rogi un bărbat să repare chiuveta – femeile care se pricep repară singure.

Egalitate de şanse şi tratament, egalitate de gen, înseamnă, între altele, că femeia care are forţă fizică să fie angajată ca tăietor de lemne, alături de tăietorii de lemne bărbaţi şi să aibă un salariul egal cu cel al bărbaţilor. In aceeaşi categorie intră şi ideea ca femeile să evolueze in competiţiile de lupte greco-romane, box, arte marţiale, ca halterofile - nu (încă) împotriva bărbaţilor pentru că nu sunt multe cele care ar birui un bărbat in astfel de competiţii, dar ca pilot de Formula Unu, de exemplu, poate concura femeia alături de bărbaţi fără probleme, sau in cursele de raliu. Repet: femeia care poate, femeia care vrea. Chiar şi tăietoarea de lemne s-ar simţi super fain dacă bărbatul de lângă ea i-ar căra sacoşa de la piaţă, sacoşă plină cu alimente pe care le vor consuma împreună. Şi s-ar simţi foarte fain, respectată, şi femeia pilot de curse dacă bărbatul i-ar deschide portiera taxiului.

Feminismul nu înseamnă să nu îi faci unei femei complimente, să nu-i oferi mâna la coborârea din autobuz, să nu-i oferi locul într-un mijloc de transport aglomerat şi altele de genul acesta. Dacă faci asta nu o tratezi “egal” ci e ca şi cum a-i face femeia invizibilă. Această greşit înţeleasă ”egalitate între sexe” a condus până şi la sfaturi stupide prin reviste cu pagini lucioase: ”cum să agăţi un bărbat” – şi ţi-o spune vreo anonimă ca şi cum ai fi cea mai jalnică fiinţă dacă nu agăţi un bărbat şi n-ai cu el o aventură de-o noapte pentru că – nu-i aşa? – femeile şi bărbaţii au drepturi egale. A face sex cu un necunoscut, a-l agăţa in bar nu sunt tocmai drepturi (dar nici nu mai sunt omorâte cu pietre cele care fac asta - e un drept câştigat, pentru ca înainte vreme aveau acest drept doar prostituatele).

Feminismul urmăreşte promovarea femeii in societate prin extinderea rolului şi drepturilor sale.

Ca să n-o mai lungesc: egalitatea de gen n-are nicio legatură cu deschisul portierei, căratul sacoşei, bătutul covoarelor etc.. Egalitate de gen nu însemnă renunţarea la feminitate. 

Procent obligatoriu de femei in procesul decizional public

In ideea “egalităţii de şanse”, sunt unii politicieni - sustinuţi şi de “civili” - care vehiculează ideea implementării unei legi prin care femeilor să li se asigure accesul in funcţii politice - in cadrul structurii de partid, in Parlament etc.

Un proiect de lege urmăreşte să creeze şanse egale între femei şi bărbaţi in luarea deciziei publice şi introduce o cotă de gen de cel puţin 30 % atât in cazul femeilor cât şi al bărbaţilor care se constituie într-o condiţie pentru validarea listelor de candidaţi la alegerile parlamentare. Iniţiatorii cred că prin această lege încurajează mai multe femei să se implice in procesul decizional public.

Este interesant faptul că 30 % femei in “structurile administraţiei publice” a fost o cotă comunistă. Politicienii bărbaţi se pare ca au renunţat urgent la “cota” in primele legislaturi postcomuniste. Oare de ce? Hihi! N-ar fi interesant răspunsul?

Pe de alta parte, sunt unele femei care se cred “feministe” şi acceptă să facă parte dintr-o structură de partid din “aripa feminină”, ca şi cum nu e suficient să fie membre in partidul X, trebuie să fie… din aripa feminină, să nu se amestece cu aripa masculină…

Cele mai multe prevederi privind respectarea egalităţii de şanse îintre femei şi bărbaţi în structurile de putere se regăsesc în Legea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, 202/2002, in Capitolul IV - Egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi în ceea ce priveşte participarea la luarea deciziei.

De-a lungul timpului femeile s-au descurcat destul de bine in funcţii politice de conducere.

Margaret Thatcher (13.10.1925-08.04.2013), devenită membru in parlamentul britanic in anul 1959, n-a avut nevoie de-o astfel de lege, iar in 1979, a devenit prim ministru (şi-a avut trei mandate consecutive) – a ştiut să se descurce singură pentru a-şi asigura sprijinul necesar într-o perioadă nu tocmai uşoară, iar femeile de azi par a avea nevoie de legi care să le impună într-o funcţie politică.

Golda Meir (03.05.1898-08.12.1978), politician social-democrat israelian, a fost al IV-lea prim-ministru al Israelului (aleasă in 17.03.1969), după ce a fost ministru de externe.

A spus: Mulţi mă acuză că aş conduce afacerile statului cu inima şi nu cu capul. Şi ce-i cu asta? Cei care nu ştiu să plângă din toată inima, nu ştiu nici să se bucure. Aş zice, aşadar, că femeile raţionează, comunică şi acţionează ca femeile iar bărbaţii - ca bărbaţii. Şi este foarte bine aşa, deoarece găsesc că o femeie bărbată poate fi tot atât de dezagreabilă ca şi un bărbat efeminat.

Constance Georgine Markievicz (04.02.1868-15.07.1927), politiciană şi sufragetă irlandeză din partea Sinn Féin, prima femeie aleasă in Camera Comunelor din Regatul Unit, in decembrie 1918.

Azi, când se presupune că societatea a evoluat şi mentalitîţile s-au mai schimbat, femeile chiar au nevoie de o lege care să le asigure locuri in parlament, de exemplu?

O lege care să propulseze femeile in funcţii politice nu mi se pare benefică deoarece atunci ar putea spune oricine: “eşti acolo nu pentru merite deosebite, ci pentru că suntem obligaţi să facem asta”. In fond, poate exista o astfel de obigaţie a partidelor etc., dar asta nu înseamnă că femeile care “completează” procentul cerut de vreo lege ar fi lăsată / ar putea face faţă atribuţiilor - rău-voitorii pot bloca uşor orice iniţiativa, a oricui nu doar a vreunei femei – şi tot la puterea personală se ajunge.

Şi o funcţie politică trebuie câştigată, părerea mea. Personal, mi se pare jignitoare o astfel de lege.

Total de acord: e loc de mai multe femei in procesul decizional public, dar nu ca şi cum… Oh, vai! Vă facem o concesie pentru că sunteţi firave şi sensibile! Sau pentru că… vorba lui Titu Maiorescu: aveţi capul prea mic.

Gura târgului despre iniţiatorii legii: aveţi capul mic şi tot vă joacă mintea-n el.