Primul lungmetraj regizat de Veronika Franz (si propunerea Austriei la Oscarul pentru cel mai bun film strain in 2015) nu e genul de horror care improasca ecranul cu mate si sange, insa e la fel de greu de privit. Nu din pricina efectelor speciale, ci a tensiunii construite perfect din detalii – pansamente si tesuturi ranite, ochi injectati; un sat parasit; o pisica demna de instalatiile lui Damien Hirst; un soundtrack sobru, pe fundalul caruia iti poti auzi respiratia.
Titlul original („Ich sech Ich sech” / „Eu vad Eu vad”) e un teaser perfect pentru poveste: mama unor gemeni de 10 ani lipseste o vreme de acasa pentru o operatie estetica, iar la intoarcere baietii nu mai reusesc s-o recunoasca. Totul pare schimbat, tandretea si caldura celei care a plecat au disparut sub bisturiu, in casa au aparut reguli stricte (si aparent absurde) de comportament. Din spatele mastii de bandaje ii priveste acum o straina, iar viata se transforma intr-o panda obositoare care ii determina pe Lukas si Elias sa faca front comun impotriva dusmanului. Taberele se confrunta in tacere si se spioneaza reciproc – in oglinzi, pe dupa usi si jaluzele, prin straturi de tifon sau de dupa masti de lemn cu chipuri salbatice. Mama si fiii se masoara cu suspiciune, se vad dar nu se mai stiu, si e greu de banuit cat de adanc se transforma fiecare in spatele camuflajelor alese, unde e granita fragila intre realitate, cosmar si paranoia. Casa e un teatru de razboi antiseptic si rece, cu mobila moderna si design minimalist, in puternic contrast cu peisajul bucolic din jur, cu vegetatia luxurianta si bogatia de culori in care gemenii obisnuiau sa-si petreaca zilele pana la aparitia intrusei. E un cadru ideal pentru amestecul oripilant de inocenta si cruzime al copiilor, in care orice ustensila casnica poate deveni o arma (eu una n-o sa mai privesc niciodata superglue-ul cu aceiasi ochi). E o scenografie din care nu poti evada decat prin distrugere.
Franz nu ne spune de ce mama avea nevoie de o operatie estetica. Exista doar citeva indicii: femeia este o prezentatoare de televiziune; tatal copiilor a disparut cumva din peisaj, si a fost apoi izgonit din fotografiile familiei; s-au petrecut un accident si-o despartire – insa la momentul ultimei dezvaluiri, toate piesele acestui puzzle se imbina cu un declic perfect coerent. „Pfff, daaa, asta era!” iti vine sa exclami in timp ce rememorezi toti pasii care au condus la finalul asta inevitabil. Si-apoi iti vine sa-l mai vezi odata.
Bref: consumati cu incredere daca aveti chef de un thriller inteligent, combinatie de “Funny Games” si “Children of the Corn” cu o extra-doza de melancolie.
Regia: Severin Fiala, Veronika Franz
Cu: Lukas Schwarz, Elias Schwarz, Susanne Wuest
Dement, funny si ireverentios precum un episod din Southpark, “This is the end” e auto-referential si auto-ironic pana in maduva peliculei. Jay Baruchel, James Franco si Seth Rogen se joaca pe ei insisi in cea mai haioasa versiune a Apocalipsei pe care am vazut-o in vreo comedie horror. E asezonata cu glume grosiere, impanata cu celebritati (de la Rihanna la Michael Cera, Emma Watson ori Paul Rudd) care pier in focurile Gheenei, nu se jeneaza de penibil si overall e genul de film la care poti sa razi de unul singur in fata ecranului fara sa-ti pese. Ah, sa nu uit: cine poate sa reziste unui numar de 
Atmosfera misto (produs de Guillermo del Toro, nici nu ma asteptam la altceva), suspans eficient in ciudat faptului ca, de fapt, nimic nu e realmente imprevizibil. Nu daca ai vazut o cantitate suficienta de horror-uri cat sa stii ca unele case ascund monstri in dulapuri, ca majoritatea fantomelor de sex feminin zabovesc pe taramul asta jelindu-si pruncii pierduti, ca pana sa indrepti raul din trecut o sa ai parte de manifestari diverse ale raului din prezent, ca mai toate spiritele razbunatoare au si o latura “umana”. In plus, Jessica Chastain pare sa se simta foarte bine in ipostaza de rockerita sloboda la gura – can you imagine that? Overall, filmul isi face treaba cu chills & thrills, fara sange stropind ecranul si mate insirate pe pereti, iar cele doua copile din rolurile principale sunt realmente promitatoare.
Deconstructie delicioasa a filmelor horror “cu reteta”, “The cabin in the woods” incepe oarecum previzibil – cinci tineri ajung intr-o cabana izolata din munti; in drumul pustiu intalnesc doar un localnic jerpelit si acru, prevestitor de rele; tipologiile personajelor sunt alea pe care le stiti deja din orice blockbuster de gen [sportivul usor grosolan, tipul de treaba, fata cuminte si inteligenta, tipa sexy dar ceva mai prostuta, loserul consumator de droguri]. Insa horror-ul e combinat cu thriller [o agentie guvernamentala plasata intr-un buncar, conspiratii misterioase la nivel mondial], acoperit in straturi dense de umor plus cantitati apreciabile de referinte culturale catre alte filme de gen. Filmul asta se joaca cu toti monstrii pe care i-a izvorat vreodata imaginatia in celuloid, e violent si amuzant, inteligent si imprevizibil, o bucurie vinovat-voyeuristica veritabila. Poate de la un punct incolo o sa va oboseasca macelul, dar finalul e atat de ridicol-maret-apoteotic incat merita sa-l vedeti pana la capat.
Sunt atatea lucruri gresite in filmul asta, de la scenele de lupta slow-motion (hello? Matrix? Again? Really?) la calitatea machiajului si a animatiei computerizate, de la ideea ca vampirii au inventat sclavagismul ca sa-si asigure un septel de hrana calda pana la faptul ca regizorul n-a strecurat pe la colturi niciun strop de auto-ironie. Daca “Wanted” al aceluiasi Bekmambetov era atat de ridicol incat nu te puteai enerva (+o avea in distributie pe Angelina Jolie, ceea ce era suficient pentru 95% din public), “Abraham Lincoln : Vampire Hunter” e stupid si atat. In plus, ia o idee cu potential funny (un presedinte american care isi petrece tineretile macelarind vampiri cu toporul) si o transforma intr-o plictiseala asezonata cu sange. Huo.
Foarte pe scurt: “Alien” meets “2001: A Space Odyssey” meets “The Tree of Life”.
Fresnadillo se joaca cu temerile viscerale care au bantuit noptile oricui (monstri ascunsi in colturi intunecoase ale camerei, monstri fara chip, monstri care prind viata pentru ca ii construim din cuvinte si imaginatie) in “Intruders”, povestea a doi copii amenintati de aceeasi aratare. Juan e un baietel spaniol care isi petrece serile alaturi de mama sa inventand povesti de groaza, pentru ca in final ele sa-l bantuie in realitate. Mia e fiica unui muncitor londonez care dezgroapa dintr-o scorbura si asterne pe hartie istoria unui pradator de trupuri si suflete, aducandu-l, fraza cu fraza, in viata familiei sale, transformand-o intr-un veritabil cosmar.
Fantome, ceata, un sat cu locuitori suspiciosi si ostili, conace bantuite cu mobila care scartaie si jucarii stricate care pornesc sa cante singure, mlastini la marginea unor pustietati, copii inchisi sub lacat si alti copii care mor suspect, e o aglomerare de clisee foarte usor de recunoscut ca atare si care, totusi, functioneaza. Doar de-asta au devenit clisee, after all. Personajul central (un Daniel Radcliffe post-Harry-Potter aproape barbat) e obisnuit cu spiritele mortilor care adasta prin preajma, dupa ani lungi de suferinta in urma mortii sotiei. Asa ca infrunta destul de curajos miturile locale si casa aceea sinistra pe care trebuie s-o exploreze si s-o vanda. Eu, pe de alta parte, am crezut ca o sa fac infarct la fiecare 5 minute. Am supravietuit totusi. Chiar si la finalul tras de par, care se vrea a fi un soi de happy-end mai altfel. Overall suspansul functioneaza, totul e scaldat in tonuri de gri-albastrui, contraste puternice si aer victorian. Merge pentru o seara de chills & thrills.
O combinatie de horror clasic cu case bantuite si niste aratari picate parca dintr-o scena de teatru 
Scufita Rosie imaginata de madam Hardwicke = Twilight (adolescenta cu inima impartita intre the good guy si the bad guy, lupul urias animat penibil in CGI) + The Village (satul izolat de lume in care se intampla chestii ciudate) + diverse note de Ev Mediu intunecat (tanara cea pozitiva, cu cosite blonde, buzite rosii si suflet bun, e suspectata de vrajitorie; calugarul-razboinic venit sa investigheze situatia e un dezaxat care taraste dupa el o mica armata si un elefant urias din fier in care isi torturează suspectii etc.). Toate astea se petrec intr-un peisaj de basm kitschios (Breugel reinterpretat de unul din artistii amatori care isi expun creatiile vara in bazar la Mamaia), toti satenii sunt potentiali varcolaci (inclusiv sarmana Julie Christie, ratacita in distributie), protagonista umbla falfaind intr-o mantie rosie cu gluga si viseaza dialoguri din poveste (da, chestia clasica cu „Bunico, bunico, de ce ai dintii aşa de mari?”). Overall, un scenariu care, de-atata seriozitate, cade cu totul in ridicol.
BolaDeNieve 