Sunt unii oameni pe care simti ratarea de la o posta. Nu ca ar fi mai putin talentati decat altii, mai putin iubitori, mai putin inteligenti. Sunt doar mai putin norocosi. Specialisti in bad timing. Stelele nu se aliniaza in zodia lor, tentativele de a iesi din moricla cotidiana le sfarsesc inevitabil in esecuri meschine. Isi duc viata tanjind, improvizeaza scheme fara sorti de izbanda, isi carpesc zilele tot sperand la viitor, si viitorul ii pocneste de fiecare data sec peste bot cu mici mizerii, a lehamite.

Llewyn Davis e unul din oamenii astia. Umbla cu chitara pe umar si ghetele giorsaite in picioare, incercand sa-si traiasca viata din muzica. Doarme pe canapelele prietenilor, se imprumuta de unde poate, isi strange fularul mai bine in jurul gatului rebegit si spera ca albumul solo scos la o casa de discuri obscura sa-l propulseze intr-un loc mai luminos. Are voce buna insa e mandru, incapatanat, fara chef de adaptare la normele unei epoci conventionale pana in maduva oaselor. Inca n-a venit vremea flower-power, beatnicii sunt o specie bizara, folkul prinde in cafenele dar e departe de-a ajunge mainstream si de a genera vanzari, iarna-i ici, vara-i departe si viata de artist nu imprastie tocmai iz de glamour, ci de sosete flescaite prin zapada. Si fratii Coen stiu sa povesteasca toate astea intr-un fel foarte misto, dulce-amarui-gingas-lacrimogen-irezistibil.

imdb
Regia: Ethan Coen, Joel Coen
Cu: Oscar Isaac, Carey Mulligan, John Goodman, Justin Timberlake