Primul lungmetraj regizat de Veronika Franz (si propunerea Austriei la Oscarul pentru cel mai bun film strain in 2015) nu e genul de horror care improasca ecranul cu mate si sange, insa e la fel de greu de privit. Nu din pricina efectelor speciale, ci a tensiunii construite perfect din detalii – pansamente si tesuturi ranite, ochi injectati; un sat parasit; o pisica demna de instalatiile lui Damien Hirst; un soundtrack sobru, pe fundalul caruia iti poti auzi respiratia.
Titlul original („Ich sech Ich sech” / „Eu vad Eu vad”) e un teaser perfect pentru poveste: mama unor gemeni de 10 ani lipseste o vreme de acasa pentru o operatie estetica, iar la intoarcere baietii nu mai reusesc s-o recunoasca. Totul pare schimbat, tandretea si caldura celei care a plecat au disparut sub bisturiu, in casa au aparut reguli stricte (si aparent absurde) de comportament. Din spatele mastii de bandaje ii priveste acum o straina, iar viata se transforma intr-o panda obositoare care ii determina pe Lukas si Elias sa faca front comun impotriva dusmanului. Taberele se confrunta in tacere si se spioneaza reciproc – in oglinzi, pe dupa usi si jaluzele, prin straturi de tifon sau de dupa masti de lemn cu chipuri salbatice. Mama si fiii se masoara cu suspiciune, se vad dar nu se mai stiu, si e greu de banuit cat de adanc se transforma fiecare in spatele camuflajelor alese, unde e granita fragila intre realitate, cosmar si paranoia. Casa e un teatru de razboi antiseptic si rece, cu mobila moderna si design minimalist, in puternic contrast cu peisajul bucolic din jur, cu vegetatia luxurianta si bogatia de culori in care gemenii obisnuiau sa-si petreaca zilele pana la aparitia intrusei. E un cadru ideal pentru amestecul oripilant de inocenta si cruzime al copiilor, in care orice ustensila casnica poate deveni o arma (eu una n-o sa mai privesc niciodata superglue-ul cu aceiasi ochi). E o scenografie din care nu poti evada decat prin distrugere.
Franz nu ne spune de ce mama avea nevoie de o operatie estetica. Exista doar citeva indicii: femeia este o prezentatoare de televiziune; tatal copiilor a disparut cumva din peisaj, si a fost apoi izgonit din fotografiile familiei; s-au petrecut un accident si-o despartire – insa la momentul ultimei dezvaluiri, toate piesele acestui puzzle se imbina cu un declic perfect coerent. „Pfff, daaa, asta era!” iti vine sa exclami in timp ce rememorezi toti pasii care au condus la finalul asta inevitabil. Si-apoi iti vine sa-l mai vezi odata.
Bref: consumati cu incredere daca aveti chef de un thriller inteligent, combinatie de “Funny Games” si “Children of the Corn” cu o extra-doza de melancolie.
Regia: Severin Fiala, Veronika Franz
Cu: Lukas Schwarz, Elias Schwarz, Susanne Wuest
Primul interviu al carui subiect plangea l-am vazut la o emisiune realizata de televiziunea franceza prin anii ’60. Camera insista cu prim-planul, sa prinda cat mai bine lacrimile, rimelul care se intindea, mucii, suferinta. La momentul ala mi s-a parut o chestie obscena si revoltatoare. 20 de ani mai tarziu, la fel sunt si interviurile din “Fixeur”.
A fost sau n-a fost? Despre Holocaust vorbim, oricat vi s-ar parea de stupid ca o asemenea oroare poate fi pusa la indoiala. Poate ca “
Razbunatorii din familia Marvel evolueaza de la o adolescenta hormonal-aventuroasa catre o maturitate problematica: viata de adult inseamna sa intelegi consecintele propriilor fapte, sa-ti asumi victimele colaterale, sa accepti ca nu exista bine absolut ci doar bine cu nuante de gri. Sa iei in carca povara nesuferita a responsabilitatii. E, in general, zona aia pe care filmele de actiune aleg s-o lase deoparte, precum bucata din poveste care se intampla dupa “au trait fericiti impreuna pana la adanci batraneti”.
Ai fost faimos odata, dar nu de faima aia iti e dor acum. Din cand in cand te mai opresc oameni pe strada – o poza? un autograf? – dar nu de admiratia lor ti-e pofta. Un afis vechi se zgaieste acuzator la tine de pe peretele cabinei de machiaj, dar nu mai esti tu ala, nici nu mai stii daca ai fost, de fapt, vreodata pe de-a-ntregul.
Aparent, sindromul Stockholm e mai usor de acceptat atunci cand rapitorul e un mascul bine facut si bun la suflet, priceput la copt placinte si reparat diverse prin casa, iar victima e o dama depresiva, divortata, care a visat mereu la cineva care sa-i impartaseasca pasiunea pentru viata si dans. Fara umor, cu subploturi insuficient dezvoltate si usor ridicole, “Labor Day” e un siropel asexuat pentru gospodine frustrate. Pacat de Kate Winslet, care ar fi ok si daca ar juca in scenete umoristice cu Stela si Arsinel.
Sunt unii oameni pe care simti ratarea de la o posta. Nu ca ar fi mai putin talentati decat altii, mai putin iubitori, mai putin inteligenti. Sunt doar mai putin norocosi. Specialisti in bad timing. Stelele nu se aliniaza in zodia lor, tentativele de a iesi din moricla cotidiana le sfarsesc inevitabil in esecuri meschine. Isi duc viata tanjind, improvizeaza scheme fara sorti de izbanda, isi carpesc zilele tot sperand la viitor, si viitorul ii pocneste de fiecare data sec peste bot cu mici mizerii, a lehamite.
Dement, funny si ireverentios precum un episod din Southpark, “This is the end” e auto-referential si auto-ironic pana in maduva peliculei. Jay Baruchel, James Franco si Seth Rogen se joaca pe ei insisi in cea mai haioasa versiune a Apocalipsei pe care am vazut-o in vreo comedie horror. E asezonata cu glume grosiere, impanata cu celebritati (de la Rihanna la Michael Cera, Emma Watson ori Paul Rudd) care pier in focurile Gheenei, nu se jeneaza de penibil si overall e genul de film la care poti sa razi de unul singur in fata ecranului fara sa-ti pese. Ah, sa nu uit: cine poate sa reziste unui numar de 
Despre diverse moduri de a-ti trai vinovatia. Despre neputinta compensata prin violenta. Despre panica dusa pana la paralizie. Despre inocenta si disperare. Despre toate astea e filmul lui Villeneuve, un thriller cu indicii plasate inteligent, un puzzle care nu te lasa sa ghicesti deznodamantul pana destul de aproape de final. Tensiunea aproape palpabila, subiectul inconfortabil, atmosfera imbibata de cenusiu si ploaie si frig, cele 2 ore si jumatate nu fac din “Prisoners” tocmai un crowd-pleaser. Insa pe mine m-a cucerit cu scenariul bine inchegat, suspansul manuit cu eleganta si distributia reusita. Recomand.
Filmul lui Jarmusch e un adagio melancolic al unei povesti de iubire care dureaza de secole. Peste care au trecut ani de dureri si de moarte, de frumusete si dorinte, de foame si tanjire. O iubire distilata in timp din care a ramas doar esenta, picurand in stropi pretiosi pe buzele unor vampiri dezabuzati. Nu va asteptati la scene sangeroase, tepuse de lemn, cruci si funii de usturoi – Jarmusch mizeaza pe atmosfera si nu pe actiune. Pe un soi de toropeala hipnotica. Pe decorurile opulent-vetuste in care isi petrece viata Adam, hipsterul perfect, cu instrumentele lui muzicale old-school, nostalgia analogicului si angst-ul urban-industrial. Pe tandretea zambitoare din ochii Tildei Swinton. Pe referinte culturale livrate cu un soi de blazare amuzata. Pe un soundtrack minunat care amesteca 
BolaDeNieve 