“Dreams are my reality / the only real kind of real fantasy“… Cam asa sunau versurile unui hit din anii ’80, si asta e si realitatea lui Dom Cobb (Leonardo DiCaprio), un tip specializat in extragerea secretelor din mintile mai mult sau mai putin banuitoare ale subiectilor adormiti. Cobb si echipa lui de specialisti-navigatori pe raul subconstientului sunt arma perfecta in lumea spionajului economic, recrutati acum de magnatul Saito (Ken Watanabe) pentru un proiect mai special: de data aceasta nu vor scormoni dupa misterele ascunse in strafundurile constiintei vreunui industrias, ci vor incerca sa-i planteze o idee. Samanta unei idei, de fapt, care va trebui sa incolteasca si sa se dezvolte cat mai natural in materia cenusie a lui Robert Fischer (Cillian Murphy), “tinta” acestei expeditii onirice, rivalul in afaceri al lui Saito, fiul unui bogatas muribund care va trebui convins sa destrame imperiul mostenit de la tatal sau. Ca orice expeditie, si aceasta are in spate o intreaga echipa: Cobb e insotit de Ariadne (Ellen Page), arhitectul visului, cea care imagineaza lumea de dincolo si o deseneaza in detaliu, profitand de ocaziile oferite de spatiul tuturor posibilitatilor; de Eames (Tom Hardy), omul-cameleon ce poate lua infatisarea oricui, pacalind astfel barierele de siguranta ale constiintei; de Yusuf (Dileep Rao), chimistul care pune la punct drogul si dozajul potrivit pentru fiecare nivel al visului, si de Arthur (Joseph Gordon-Levitt), organizatorul care are grija sa trezeasca lumea la momentul potrivit si sa netezeasca parcursul extractorului spre zonele mai greu de accesat ale subconstientului.

Vi se pare complicat? Tineti-va bine: Nolan se joaca de-a visul in vis pe paliere care se intrepatrund, de-a lumile imaginare care se prabusesc la prima adiere de suspiciune, cu fizica si gravitatia ce se pliaza ascultatoare dupa cheful visatorului de serviciu. O sa plonjati in mintea lui Fischer scotocind dupa mecanismele fragile care ii motiveaza actiunile constiente si o sa dati peste armate de anticorpi cerebrali, antrenati sa elimine intrusii. O sa va intrebati, odata cu Ariadne, “acum in subconstientul cui ne aflam?”, sperand ca ea va afla si va lumina drumul cu un fir calauzitor, conform legendei. O sa chestionati motivele pentru care doamna Cobb (Marion Cotillard) isi saboteaza sotul, cat din ea e realitate si cat e proiectie, de parca asta ar mai avea vreo importanta atunci cand totul e iluzie. Si o sa va mirati, probabil, de ce de la un punct incolo visele devin banale, cu impuscaturi pe holurile unui hotel elegant, curse de masini pe strazi murate de ploaie, urmariri pe schiuri si buncare desprinse direct din seria James Bond – nici vorbe de orasele flexibile ori de labirinturile cu care Cobb o testa pe Ariadne; tot ce ramane din spectaculosul imaginarului fara limite este o scara paradoxala, suspendata in aer.

“Inception” nu mi s-a parut un film confuz. Dimpotriva. Plonjonul lui Nolan in straturile constiintei e mereu logic si bine delimitat – maruntisurile la suprafata, monstrii la subsol, strat peste strat de imagini fara cusur, fara fire care atarna razlet, fara apele tulburi pe care te-ai astepta sa le intalnesti in zona bulversanta a subconstientului. Povestea se desfasoara pe mai multe planuri, insa isi pastreaza cursul liniar, chiar daca regizorul blureaza uneori granitele realitatii. Aria obscura din strafundurile constiintei ar trebui sa fie un spatiu fara reguli, un puzzle fara raspuns, un labirint mlastinos de temeri si dorinte, secrete si bucurii, dar in “Inception” e doar un decor cuminte – poate ca Fischer e un tip atat de banal incat visele lui nu indraznesc sa iasa din zona unui imaginar imbibat de recuzita hollywoodiana, cine stie, in fond “Space may be the final frontier but it’s made in a Hollywood basement“, dupa cum anuntau (si denuntau) baietii de la Red Hot Chili Peppers. Pana si metropolele construite de doi indragostiti, care aleg sa-si petreaca viata in lumile lor imaginare, sunt aseptice si monotone, cu cate o casa razleata aruncata intre doi zgarie-nori, reminiscenta a unor amintiri vagi din anii copilariei.

Filmul zgandare intelectul cu destule probleme (care din personajele unui vis determina cursul actiunii si in ce fel? cum influenteaza visul de pe un nivel actiunea de pe celelalte paliere? de ce a ales arhitectul un munte inzapezit si nu o plaja insorita? si de ce trebuie sa te joci iar de-a instalatia cu fire electrice si droguri daca esti deja intr-un vis?), insa capitolul emotional se limiteaza la problemele de constiinta ale lui Cobb. Cobb, care trebuie sa-si suprime emotiile si amintirile pentru a-si duce slujba la capat, care e macinat de vina si tristete si a carui relatie cu sotia si copiii determina in cele din urma firul actiunii. Un personaj amintind pregnant de “Shutter Island“, pe care Leonardo DiCaprio il construieste cu aceeasi forta, chiar daca scenariul nu ii da prea mult material pe care sa brodeze – in fond e greu sa conjuri emotia sincera atunci cand tot ce ti-a ramas din femeia iubita sunt franturi de aduceri aminte.

“Inception” e o constructie complexa cu efecte vizuale spectaculoase si o coloana sonoara care completeaza perfect atmosfera tensionata, un melanj uimitor de Matrix si Freud, Blade Runner si Vertigo, SF, actiune si film noir. Insa ramane un vis in care nu-ti pierzi niciodata complet luciditatea, un thriller care fascineaza dar nu angajeaza, o explorare putin prea rationala a manierei in care cinema-ul poate evoca si reproduce visarea.