Fixeur [2016]

Primul interviu al carui subiect plangea l-am vazut la o emisiune realizata de televiziunea franceza prin anii ’60. Camera insista cu prim-planul, sa prinda cat mai bine lacrimile, rimelul care se intindea, mucii, suferinta. La momentul ala mi s-a parut o chestie obscena si revoltatoare. 20 de ani mai tarziu, la fel sunt si interviurile din “Fixeur”.
In cel mai recent film al lui Adrian Sitaru, o echipa de jurnalisti francezi vine in Romania pe urmele unei povesti despre minore care se prostituau la Paris. Ajutati de un roman descurcaret (Tudor Aaron Istodor), care e deopotriva traducator, ghid si tipul care aranjeaza treburile cu autoritatile locale daca e nevoie, cei doi incearca sa obtina un interviu cu una din adolescentele implicate. Totul in numele unei informari corecte si complete a publicului, fireste. Nu asta e scuza preferata a tuturor realizatorilor TV? Pui disclaimer-ul cu “Atentie! Imagini care va pot afecta emotional” si apoi esti liber sa prezinti raniti, cadavre ori victime ale abuzurilor de orice fel. Sa scormonesti in durerea oamenilor si sa calci pe demnitatea oricui in numele ratingului. Iar ca sa poti trai cu toate astea, te distantezi pana in punctul in care nu mai vezi in fata ochilor o fiinta umana, ci un personaj oarecare. Iti inventezi scuze, iti spui ca faci toate astea doar pentru a informa publicul. Si nici nu-ti mai dai seama cand, undeva pe drumul asta, umanitatea ta se face tandari.

imdb
Regia: Adrian Sitaru
Cu: Tudor Aaron Istodor, Mehdi Nebbou, Diana Spatarescu

Denial [2016]

A fost sau n-a fost? Despre Holocaust vorbim, oricat vi s-ar parea de stupid ca o asemenea oroare poate fi pusa la indoiala. Poate ca “post-truth” o fi cuvantul anului 2016, dar optiunea de a ignora faptele in favoarea unui discurs care zgandare emotii si confirma prejudecati nu e o chestie noua. Dupa cum nu e noua nici doza de tupeu care insoteste genul asta de exercitii, invocarea libertatii de exprimare ca aparare a dreptului la minciuna si atacarea adversarilor atunci cand indranesc sa te contrazica. David Irving, un scriitor cu pretentii de istoric, a mers pana acolo incat, atunci cand Deborah Lipstadt l-a acuzat de manipulare, falsificare a documentelor si negare a Holocaustului, a dat-o in judecata si pe ea, si pe editura care a publicat-o (Penguin Books). “Denial” e povestea acestui bizar proces de calomnie, in care acuzata a fost nevoita sa-si probeze nevinovatia – aparent sistemul juridic britanic nu functioneaza asa cum stim din filmele de Hollywood, “innocent until proven guilty”.
Dincolo de subiectul dureros de actual, e un film sobru si bine jucat – chiar daca putem banui finalul, tensiunea e construita plauzibil, fara melodramatisme or pledoarii lacrimogene. Fapte seci si o justificare e verdictului pe mai bine de 300 de pagini. Justice at its best.

imdb 
Regia: Mick Jackson
Cu: Rachel Weisz, Tom Wilkinson, Timothy Spall

Captain America: Civil War [2016]

Razbunatorii din familia Marvel evolueaza de la o adolescenta hormonal-aventuroasa catre o maturitate problematica: viata de adult inseamna sa intelegi consecintele propriilor fapte, sa-ti asumi victimele colaterale, sa accepti ca nu exista bine absolut ci doar bine cu nuante de gri. Sa iei in carca povara nesuferita a responsabilitatii. E, in general, zona aia pe care filmele de actiune aleg s-o lase deoparte, precum bucata din poveste care se intampla dupa “au trait fericiti impreuna pana la adanci batraneti”.
O zona pe care, anul asta, o exploreaza si eroii DC Comics in „Batman v Superman: Dawn of Justice”. Asemanarile nu se opresc aici: in universuri paralele, Bruce Wayne (Batman) si Tony Stark (Iron Man) sunt macinati de traumele copilariei, de moartea parintilor, de vinovatie, neputinta si regrete tardive. Amandoi se lasa manipulati de cate un personaj negativ care si-a pus in minte sa invrajbeasca pozitivii si sa-i lase sa se distruga intre ei. Dar spre deosebire de acel Lex Luthor dement al lui Jesse Eisenberg, ce parea manat de o curiozitate de copil care scormoneste un musuroi de furnici ca sa se amuze de haosul creat, cel al lui Daniel Brühl are o motivatie profund personala, aproape justificabila. Si, spre deosebire de „colegul”sau miliardar, Tony Stark stie sa recunoasca atunci cand greseste, nu isi revizuieste opiniile doar pentru ca pe mama adversarului o cheama la fel ca pe maica-sa (really, Hollywood?). In plus, eroii Marvel au doza de auto-ironie necesara ca sa ii salveze de ridicol si justificari mai nuantate pentru pozitia morala pe care o adopta. Iron Man si sustinatorii sai sunt de parere ca Razbunatorii s-ar descurca mai bine sub supraveghere ONU din pricina ca asta ar da mai bine la public, asigurandu-le totodata spatiu de manevra, nu pentru ca autoritatile guvernamentale ar fi mai de incredere decat Capitanul America. Iar Capitanul, la randul lui, alege sa ramana in afara controlului institutional pentru ca asa isi poate ajuta prietenul din copilarie.
Pana si confruntarea intre cele doua tabere are fata umana: scena de lupta de pe aeroport e o parada spumoasa de super-puteri, actiune si umor, dar eroii astia sunt mai intai prieteni si apoi adversari, asa ca se pocnesc cu masura, in fond ce-ar trebui sa atarne mai greu, afectiunea ori principiile?

imdb
Regia: Anthony Russo, Joe Russo
Cu: Chris Evans, Scarlett Johansson, Robert Downey Jr.

how we are hungry

eggars“There is no way or reason to be subtle about why Pilar was in Costa Rica. At thirty-one she was still unmarried and Hand was one of her few old friends also still unmarried, and the only attractive old friend she’d never slept with. So she knew, when she hung up the phone with Hand five weeks prior, that she would sleep with him in Alta, and she knew it on the plane and on the drive to the coast.
Was she in any way saddened by the predictability of the outcome? Was it unromantic? She decided that it was not. Sex and things like sex – things people pretend they regret – weren’t about a decision made in a heated moment. The decision is made when you leave the house, when you get on a plane, when you dial a number.”

“San Jose looked like L.A. circa 1973, and she puttered through the city weirdly horny. The heat maybe. The volume of the sidewalks maybe. She watched women through her windshield and they watched her. She found an English-language station and on it Michael Jackson’s “Rock With You” and she thought she would burst. She was happy, and she’d been for a few years able to recognize it, just dumb happiness, when it came, whatever its cause. When people asked how she was, she said Happy, and this made some people angry.”

city

city“Ani de tragedie domestica anulati cu o fraza de doi lei. Grotesc. Dar de zeci de ori e asa, e asa aproape mereu: descoperi la urma ca durerea, toata acea durere, era inutila, ca ati suferit ca niste animale, si era inutil, nu era nici drept, nici nedrept, nu era frumos sau urat, era doar inutil, tot ce poti spune la final e “A fost o durere inutila”. Sa-ti vina sa innebunesti, nu alta, cand te gandesti, mai bine nu te gandesti, tot ce poti face e sa nu te mai gandesti, niciodata, intelegi?”

“Trebuie sa incetez, se gandi.
Nu ajungi nicaieri asa.
Ar fi fost totul mai simplu daca nu ti-ar fi bagat in cap chestia asta cu ajunsul undeva, daca te-ar fi invatat, mai degraba, sa fii fericit stand nemiscat. Toate povestile alea despre drumul tau. Sa-ti gasesti drumul. Sa mergi pe drumul tau. Poate ca suntem facuti sa traim intr-o piata, sau intr-un parc, opriti pe loc, asteptand sa treaca viata, poate ca suntem o rascruce, lumea are nevoie sa ramanem pe loc, ar fi un dezastru daca am pleca, la un moment dat pe drumul nostru, ce drum? Altii sunt drumurile, eu sunt o piata, nu duc nicaieri, eu sunt un loc.”

“- […] cand esti tanar, durerea te loveste si e ca si cum s-ar trage in tine… e sfarsitul, ti se pare ca e sfarsitul… durerea e ca un foc de arma, te arunca in aer, e ca o explozie… ti se pare fara de leac, un lucru iremediabil, definitiv… chestia e ca nu te astepti la ea, asta e miezul problemei, ca atunci cand esti tanar nu te astepti la durere, si ea te surprinde, si mirarea e cea care te duce de nas, mirarea. Mirarea, intelegi?
– Da.
– Cand esti batran… adica atunci cand imbatranesti… nu mai exista mirarea asta, nu mai reuseste sa te ia prin surprindere… o simti, asta da, dar e numai oboseala care se adauga oboselii, nu mai explodeaza nimic, intelegi? E ca si cum cineva ti-ar pune niste kilograme in spate. E ca si cum ai merge si ai avea pantofii tot mai uzi de la noroi, si grei. La un moment dat te opresti, si acolo se termina. Dar nu sari in aer, ca atunci cand esti tanar, nu mai e ca atunci.”