caldura mare

jazz cauta cele mai racoroase locuri: gresia, suprafete cu geam sau cirpa uda cu care tocmai am terminat de sters pe jos.
de cite ori bea apa, o ud pe ochi, botic si sta, ba chiar am impresia ca vine special ca sa o ud.
noaptea doarme cu toate 4 labutele in sus, imprastiate in toate partile si ma uit minute in sir la blanita ei alba si pufoasa de pe burtica.
am hotarit, jazz va merge cu mine la vatra dornei, 2 saptamini. nu stiu ce va face atitea ore pe drum, dar nu vreau sa ma gindesc la alte variante. partea din spate a masinii, cele 2 locuri, plus dreapta sofer vor fi ale ei. disconfortul va trece dar vine avantajul ca e cu mine.

daca eu pot, o sa poata si ea.

la ta~tzi ni greu

am ajuns prea tirziu [pentru mine, in viata curenta] in acest iasi romantic, religios, deal-vale, in care dupa aproape 30 de ani am mers la film la multiplex ca sa vad 'totul despre sex'. m-am plimbat prin copou si m-as fi tot plimbat, banuind ca mai aveam de descoperit si altele in afara acestui chiosc misterios.

la intoarcere, scena regasirii cu jazz a fost ca un scenariu de film: s-a apropiat de mine usor, m-a recunoscut, mi s-a urcat in brate si a inceput frenetic sa-si frece boticul de subbratul meu. am inceput sa pling. a fost lipsita de afectiune. asta voia ea sa-mi spuna mie, mitza mama.

i-am facut baie, si apoi tot wend-ul mi-a stat in brate. a dezvoltat tachinarii, fiindca a detectat sentimentul meu de vinovatie, care e tot mai mare pe masura ce ea nu se satura de alintat. inainte statea pe marginea chiuvetei si astepta sa bea apa din mina mea caus. acum sta pe marginea chiuvetei si bea numai daca intorc mina pe dos. linge stropi. aseara a stat la beeth culcata pe pieptul meu, cu labutele sub git si boticul aprope de barbia mea, sa ma sufoce. tot timpul ma gindeam ca o sa-i fie cald si va renunta la pozitie. aiurea, la sfirsit eu eram leoarca, dar ea tocmai bine.

la cursul de j2ee, am avut un coleg localnic care zicea ca in titlu. acum repet si eu incercind sa imit accentul. mi se pare colosal. din ce zic, ma umfla risul.

super globalizare

de 2 zile pe mezzo super globalizare intr-un super regal: in sala academiei santa cecilia din roma, integrala simfoniilor lui beethoven cu filarmonica din berlin, dirijor claudio abbado. inregistrari din 2001. orchestra era altoita cu asiatici [astia se vedeau], iar corul pentru simfonia a 9-a a fost suedez. nu stiu solistii ce natie erau.

in prima zi au fost primele 5 simfonii; programul a inceput pe la 5 d.a. si s-a terminat in jur de 11 in noapte. va dati seama cum e sa asculti/vezi 5 simfonii, una dupa alta la urgenta? cind a inceput a 5-a, jazz a zbughit-o pe balcon si am luat-o la final adormita, dintre flori. sonorul era dat mai tare, eu aveam urechile mari - ca sa aud mai bine!

ieri, la fel. la aceleasi ore. dar cu ultimele 4 simfonii. cind s-a auzit ultima bataie in toba, am cautat-o pe jazz tot printre flori ca sa-i explic cum e cu freunde.
dar eu,
am ascultat integrala beeth si cu von karajan la pupitru.

la medicul veterinar

merg cu jazz la seria a doua a injectiei cu prazicest. inaintea mea e o doamna cu 2 copii grasi si infipti, dezagreabili carora le turuie permanent gura, si un motan.

aud medicul dinauntru: golanul asta nu se spala in urechi! urmeaza vaicareli ipocrite si uimiri. ohhhh, ahhhh. unul dintre copii povesteste ca motanul zice mama. se aude iarasi medicul: porcule!

desi a spalat indelung masa, eu nu-i dau drumul din brate lui jazz si o tin singura la injectie. jazz face ce poate cel mai bine: sperie pe toata lumea, inclusiv pe mine, dar o tin disperata strins linga inima mea. nu stiu cine-i mai speriata.

Mi Salamanca / Del corazon...

Mi Salamanca
Del corazon en las honduras guardo
tu alma robusta, cuando yo me muera
guarda, dorada Salamanca mia
tu mi recuerdo
Y cuando el sol al acostarse encienda
el oro secular que te recama, con tu lenguaje de lo eterno heraldo
di tu que he sido.

unamuno traieste intre 1864 si 1936, cu primul doctorat in 1884 la bilbao si cu ultimul ‘doctor honoris causa’ la oxford. o viata pentru: poezia sa tirzie, sau religia timpurie, pentru don quijote sau fedra si politica. la sfirsit, ceea ce a ramas, a fost asa cum si-a dorit, amintirea unui om, citeodata, intr-un oras care-i spune povestea.

[Sunteti ca pisicile, nu va mai desprindeti de casa! Lazaro, din Sf martir Manuel cel Bun.]

gaudi traieste intre 1852 si 1926. o viata pentru irealele sale case, palate si gradini cu dragoni, modele de rovellones si moergulas. o viata pentru religia din perpetua sagrada familia. la sfirsit orasul a ramas sa-i spuna povestea atita timp cit va mai fi o caramida de pus la nesfirsita sagrada familia si cit timp o pietricica colorata va iriza dintr-un trencadis.
cind Salamanca viseaza, Barcelona construieste.

nu stiu daca s-au cunoscut sau ignorat reciproc
era suficient ca spania sa-i aiba doar pe ei 2
era sufficient si unul singur.
iar pentru mine zile intregi e suficient, ca o miraculoasa armonie, sa ingin: Mi Salamanca
Del corazon…