Canalul Sfântul Gheorghe
Canalul Sfântul Gheorghe (în engleză St George's Channel, în galeză Sianel San Siôr, în irlandeză Muir Bhreatan[1]) este un canal maritim care leagă Marea Irlandei de la nord de Marea Celtică de la sud-vest.[2]
Din punct de vedere istoric, numele de „Canalul Sfântul Gheorghe” a fost folosit intermitent cu „Marea Irlandei” sau „Canalul Irlandez”, denumiri care ar cuprinde toate apele dintre Irlanda la vest și Marea Britanie la est.[3][4] Unii geografi îl restricționează la porțiunea ce desparte Țara Galilor de Leinster,[3][4], uneori extinzându-l la sud la apele între West Country din Anglia și de Munsterul de Est;[4] aceste din urmă întinderi de apă au ajuns să fie numite de prin anii 1970 Marea Celtică. În Irlanda, „Canalul Sfântul Gheorghe” este o denumire aplicată în general actualmente numai celei mai înguste porțiuni a canalului, între Carnsore Point din Wexford și Capul St David din Pembrokeshire. Cu toate acestea, în Irlanda în continuare se vorbește despre „călătorii peste canal”, „fotbalul de peste canal” etc., unde „peste canal” înseamnă „către/din Marea Britanie”.[5]
Actuala ediție (ediția a treia, 1953) a publicației Organizației Hidrografice Internaționale Limitele oceanelor și mărilor definește limita sudică a „Mării Irlandei și a Canalului Sfântul Gheorghe” ca fiind „o linie care unește Capul Sf. David (51°54′N 5°19′V / 51.900°N 5.317°V) de Punctul Carnsore (52°10′N 6°22′V / 52.167°N 6.367°V )”, ea nu definește separat cele două corpuri de apă.[6] Proiectul celei de a patra ediții din 2002 omite cu totul partea de denumire „și canalul Sfântul Gheorghe”.[7][8]
O scrisoare din 2004 a companiei St. George's Channel Shipping adresată Seascapes, un program RTÉ Radio, afirmă că Canalul Sfântul Gheorghe mărginește coasta irlandeză între Howth Head și Kilmore Quay și îi critica pe redactorii programului care foloseau denumirea de „Marea Irlandei” pentru aceste ape.[9]
Numele „canalului Sfântul Gheorghe“ este atestat din 1578[10] în însemnările lui Martin Frobisher din a doua sa călătorie. Se spune că el derivă dintr-o legendă conform căreia Sfântul Gheorghe ar fi plecat spre Marea Britanie din Imperiul Bizantin, apropiindu-se de Marea Britanie prin canalul care îi poartă numele.[11] Numele a fost popularizat de către coloniștii englezi din Irlanda după colonizări.[3]
Note
[modificare | modificare sursă]- ^ „Muir Bhreatan”. logainm.ie. Placenames Branch (Department of Community, Equality and Gaeltacht Affairs). Accesat în .
- ^ C.Michael Hogan. 2011. Irish Sea. eds P.Saundry & C.Cleveland. encyclopedia of Earth. National Council for Science and the Environment. Washington DC
- ^ a b c Andrews, John Harwood (ianuarie 1997). Shapes of Ireland: maps and their makers 1564–1839. Geography Publications. pp. 87–88, 155. ISBN 978-0-906602-95-9. Accesat în .
- ^ a b c Thomas Curtis, ed. (). „George's Channel (St.)”. The London encyclopaedia. 10. p. 133. Accesat în .
- ^ Heslinga, Marcus Willem (). The Irish border as a cultural divide: a contribution to the study of regionalism in the British Isles. Van Gorcum. p. 8. ISBN 978-90-232-0864-8. Accesat în .
- ^ „Corrections to pages 12 and 13” (PDF). Limits of Oceans and Seas, 3rd edition (PDF) . International Hydrographic Organization. . Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .
- ^ Choo, Sungjae (). „The Cases of International Standardization of Sea Names and Their Implications for Justifying the Name East Sea” (PDF). Journal of the Korean Geographical Society. 42 (5): 751; Table 3, footnote. Accesat în .[nefuncțională]
- ^ „2002 Draft of Limits of Oceans and Seas”. IHO. Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ „Seascapes News Summary”. RTÉ.ie. . Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ Taylor, Isaac (). „St. George's Channel”. Names and their histories, alphabetically arranged as a handbook of historical geography and topographical nomenclature. Rivington, Percival. p. 243. Accesat în .
- ^ Room, Adrian (). „St George's Channel”. Placenames of the world: origins and meanings of the names for 6,600 countries, cities, territories, natural features, and historic sites. McFarland. p. 326. ISBN 978-0-7864-2248-7. Accesat în .