legumesifructe

Dacă tot nu citesc Ana Carenina și nici nu străbat mările în căutarea Itacăi, trebuie să-mi umplu timpul cu ceva.

Așa că lucrez prea mult, că cineva trebuie să fie prostan, așa că sînt eu. Nu foarte uliseistic din partea mea.

Pasiunea pentru tarot n-a ajuns pînă acolo încît să învăț să folosesc cărțile, dar de obsedată tot sînt obsedată și deci seara, cînd mai iau o pauză de la lucru, mă dau liric pe net și mă uit la varii cărți de tarot și de oracol. De uitat mă uit, dar de cumpărat încerc să mă mai și abțin căci, pe lîngă ideea de tarot, anul trecut am mai reușit să mă agăț și de ideea că ar trebui să am și eu casa mea, ca oamenii. Așa că acum, cu un buget miniscul și cu vise mari, încerc să-mi găsesc un apartament care să nu fie nici oribil, nici la subsol și nici la dracu’-n praznic. Iaca ce mai fac eu.

Să trecem la partea mai palpitantă a postării, și anume la motivul pentru care postez. Că parcă nu-mi ajunge numai să mă uit cu dor pe varii site-uri cu taroturi și pe iutiub să văd cum arată toate cărțile, acuma vreau să le pun și aici, poate se mai molipsesc și alții.

În primul și-n primul rînd, un oracol care, sînt convinsă, documentează plimbarea lui Odiseu prin Mediterană. Deci, sînt megaconvinsă, dacă mi-aș lua oracolul ăsta nu mi-ar mai trebui lucru, mîncare, casă, m-aș hrăni cu aer, soare, vînt și aș sări sprințară din insulă mediteraneană în insulă mediteraneană, ca Ulise (bine, el își mai făcea și cîte o plută ajutat de vreo zeiță). De aia nu mi-l iau, să nu devin prea eterică.

În al doilea rînd, există acest tarot care e ff drăguț, mi se pare mie. Bine, am văzut pe iutiub că are și o carte cu un ceva ce nu trebuie numit, dar poate m-aș obișnui (am visat o dată anul trecut un p……n și nu mi-a fost ff frică. În vis. Dar la prima ocazie în realitate, m-am oripilat ca-ntotdeauna). De asemenea, în acest tarot mi-e milă de cartea cu împăratul. Să ai tu maci, care-s așa de frumoși, și să fie atît de înregimentați! Bietul împărat.

Există un alt tarot pe care l-am văzut eu pe iutiub, dar mi se pare că acesta ar apela mai mult la empatia, decît la intuiția mea. Că anumăluțele acelea au niște mutrițe foarte expresive. Iar scopul meu în viață, în acest moment, este să-mi dezvolt intuiția. Nu prea știu la ce-mi folosește, dar vreau. Trebuie să avem un scop în viață.

Empatie, pe de altă parte, mi se pare că am prea multă. Dacă vreau cu adevărat să devin Ulise, trebuie să redevin egoistă în mod inconștient. Așa, ca copiii (cacofonie!). Pentru copilul interior există acest oracol și acest tarot (care, la început, mi s-au părut un pic sinistre, dar dup-aia am zis da’ nu, da’ de ce. E ff fain, și sinistreala e în ochii privitorului. Căci eu îmi mai amintesc vag copilăria și-n copilărie n-aș fi avut nici o treabă, mi-ar fi plăcut maxim păpușele alea).

Dacă vrem să fim și mai exotici și să ne preocupăm de umbră (și bineînțeles, cu taroturi indie, nu productie de masă ca țăranii) există și de asemenea (care mai e și alt sistem, dacă nu-mi ajunge faptul că n-am învățat nici măcar sistemul clasic).

Deci da. Ar trebui să merg la culcare.

Odiseu e așaaa, idealul spre care mă îndrept, dar pînă să ajung acolo sînt alți eroi (mai puțin minunați) ai literaturii mondiale. De exemplu, acum sînt Ana Carenina.

Din păcate, eu n-am așa viață interesantă ca ea și, deși am un carenin în persoana frumosului loc de muncă, n-am și eu un vronschi să mă pot sinucide artistic. Așa că nu mă sinucid, ce să fac.

Bine, ar trebui să recitesc Ana Carenina că doară oi pricepe mai mult acum despre ce a mînat-o pe ea în luptă decît am priceput pe la cinșpe ani cînd am citit-o prima oară. Am și început să o citesc acum vreo două săptămîni, dar apoi frumosul loc de muncă și intensificat șarmul și n-am mai avut timp și chef și de alte depreseli. Așa c-am abandonat-o pe Ana și m-am pus să mă uit la seriale polițiste britanice seara în loc să citesc. După aia mă mir că mă trezesc dimineața stresată că mă visez cu lucrul. Păi dacă seara mă uit la televizor (iutiub, e totul pe iutiub!) în loc să citesc.

Dar!, chiar și așa, nu-i nici iutuibul degeaba. Cîndva anul trecut am dezvoltat o obsesie să văd cum s-au încorporat diverșii vronschi din diversele ecranizări ale diverselor țări. (Deși necunoscute sînt căile iutiubului, ca și ale lui vichi, mai țin minte cum am ajuns aici: Clarissa – Sean Bean – Ana Carenina).

Și avem așa:

• Sean Bean. Singurul vronschi cu care înțelegeai un pic de ce a luat-o Ana razna, că era ff intens, s-o fi magnetizat și ea de la el (mă rog, am găsit numai filmul în germană pe iutiub, deci m-am uitat ca la moți cînd eram mică, că de înțeles nu înțeleg Tolstoi în germană).
• un vronschi dintr-un film englezesc din anii ’40, cred, cu actrița aia care a jucat-o pe Scarlet. Vronschiul ăsta a fost cel mai amuzant – avea o expresie vacuuă și amabilă și aveai impresia că era de fapt cam jenat că biata Ana avea niște emoții, pe acolo. El voia doar să fie toată lumea amabilă și vacuuă, ce atîta intensitate?! De asemenea filmul era alb negru (cred) și avea niște interioare mic burgheze englezești de te băgau în depresie (de altfel, și ăsta în germană, dar oricum m-a interesat numai să văd reacțiile lui vronschi, n-aș fi rezistat să mă uit la tot filmul. Era un film sepia, părerea mea. Ff depresant).
• ca să termin cu non-rușii, un vronschi dintr-un serial italian. Nu știu dacă vronschiul ăla era italian, dar arăta ff sud-american și ca și cum l-ar fi chemat Raoul. N-am putut trece peste asta și n-am reușit să aflu ce fel de vronschi o fi fost. Poate într-o zi o să reușesc să mă uit la tot serialul (da, e pe iutiub).
• bine, tot la non-ruși, precis este cîte un serial bibisi pentru fiecare decadă din anii ’60 încoace. Eu am văzut un pic dintr-unul din anii ’70ș toată lumea era ff middle class și aveau un vaib de agata cristi, așa, trecomilfe.
• un vronschi rus dintr-un serial rusesc cu buget redus. Din cauza bugetului redus vronschiul ăsta avea o garderobă de unchi Fester (din familia adams), iar interioarele erau la fel de depresante ca cele din filmul cu Scarlet, dar măcar arătau ca și cum erau dintr-un palat mai ponosit, nu dintr-o casă mic-burgheză (serialul ăsta era în rusă fără subtitrări în engleză, deci asta e). Iar ana avea o mutră ff supărată.
• nu mai țin minte neam cum era vronschiul din serialul cult rusesc din anii ’60 (cred), tot ce țin minte de acolo e că ana era actrița din filmul cu cocorii care zboară. Nu-s convinsă că avea carismă de ană.
• Am început cu un vronschi bun, să termin cu o ană bună. Un alt serial rusesc, unul în care și ana și cumnată-sa (aia pe care a înșelat-o bărbatul) aveau vînă, nu stăteau ca niște oi onirice. Dar, ana și vronschi aveau un vaib foarte frățesc, unde vronschi zici că era fratele mai mic al anăi.

• Ah, vai, dar cum, era să uit de Kira Naitli (aici n-am văzut decît niște clipulețe pe iutiub, nu era filmul nici în germană, nici în alte limbi)! Și vroschiul ăla a fost la fel de amuzant ca cel al lui Scarlet. Arăta de parcă era în liceu. Și biata ana era o mrs robinson.

Oare numai eu m-am uitat la tot iutiubul în pandemie?

Nu mai recitesc să văd ce bălării am scris și cîte greșeli am făcut.

Anul trecut am recitit Odiseea după ani și ani. Deci serios: n-am mai citit-o din gimnaziu. Și cred că în gimnaziu am avut ceva ediție pentru copii, că nu-mi amintesc unele aspecte mai suculente. Pe de altă parte, mă întreb dacă nu cumva chiar și-n ediția pe care am citit-o anul trecut n-o fi fost Lovinescu un pic pudic (că am citit ediția lui în proză). Pff, trebuia să citesc și ediția în versuri și să compar!

Oricum, după (și în timp) ce am citit-o, m-am gîndit că pff, ce dezinhibat era Ulise ăsta de se aștepta ca pe unde trecea să primescă daruri. Ce bine conectat era el cu copilul lui interior de nu-i era rușine să-și dorească daruri în gura mare. Și mai și plîngea să-și ușureze sufletul cînd îl apuca.

Dar, cititorule (dacă va mai veni vreun cititor pe aici cînd n-am mai scris de ani de zile), era invidie. Totul era invidie. Eram invidioasă că Ulise își permitea să-și dorească daruri și să le primească ca și cum ce mare lucru, normal că primea daruri, cine n-ar fi vrut să-i dea lui daruri. Pentru că și eu, cititorule, și eu! sînt, în sinea sinelor mele, acolo adînc, în frageda pruncie, o Ulisă. Și mie mi se pare normal să vrea lumea să mă dăruiască cu toate alunele și cireșele din curtea lor și să mă admire necondiționat pentru cît sînt de deșteaptă și de minunată la 2, 3, 5 ani, cîți oi fi avînd în sinea mea. Dar acest fermecător aspect al personalității mele a fost rușinat și înăbușit de bine intenționații mei părinți care cu timpul au reușit să mă facă să fiu modestă și inhibată.

Dar, datorită tarotului (am observat în sfîrșit că există tarot – și oracole! – și am dezvoltat și o mică obsesie care mă aștept să mă mai țină vreo lună, două) am aflat că în umbra mea (my shadow aspect) se ascunde cartea de mai sus care vrea să zică cum că e în natura mea să fiu încîntată de mine și de viață și să mă joc fără să-mi pese prea mult de ce-i în jur (bineînțeles, în jur sînt doar acadele și plușuri, ce altceva), o egoistă înnăscută. Și numai atunci mi-a picat fisa că nu numai că vreau să fiu Odiseu, ci că chiar sînt Odiseu! Nu trebuie să-l invidiez, trebuie doar să fiu eu însămi.

Deci sînt gata să accept toate darurile și admirația cu care vrea omenirea să mă fericească. Pentru că sînt modestă (încă nu m-am vindecat de tot) și nu-s nici regele Itacăi, mi se pare prea mult să primesc aur și argint, deci accept daruri sub forma vaselor de bronz cu motive feniciene.

Mulțumesc!

Unde s-a dus fata aia călătoare care avea blogul cu o viață bună? Pff, și nu mai știu cum îi zicea blogului înainte, poate s-a întors la vechea adresă. De ce am pierdut-o?! Pe unde mai călătorește?

Asta mă face să mă gîndesc că ar trebui să-mi revizuiesc blogrollul. Cine știe ce nu mai e actual.

Bine, în afară de asta încă nu mi s-a mai întîmplat nimic. Nici n-am mai aflat alte chestii (sau nu-mi amintesc acum).

Dar o să-mi aducă Moș Crăciun noua carte a Laviniei Braniște. Și IUHU! A apărut O istorie secretă a Țării Vampirilor II: Cartea fetiței-vampir! Iată că totuși am aflat ceva azi. Voi avea moș bogat.

acuma seara. Englezii mănîncă dovlecel răscopt și îi spun marrow. Oare cît de groaznic e dovlecelul răscopt? A mîncat vreodată cineva din Ro dovlecel răscopt să vadă cum e (sau de foame)?

Și de ce nu le-a trăznit prin cap englezilor să-l mănînce cît e fraged? Noroc cu francezii c-așa au aflat și ei de curjet. Asta-mi amintește despre cînd am aflat că există un desen animat care se numește courgette (sau, mai exact, viața mea de dovlecel). În mod dezamăgitor, e cu un băiețel, nu cu un dovlecel. Nici nu m-a mai interesat să mă uit.

între timp. Bine, nu tot ce am mai aflat, că nu mai țin minte ce am mai aflat. Țin minte o chestie de acum vreo lună și una de azi. Așa că m-am gîndit să scriu că ș-așa n-am mai scris de mult (sau demult? De obicei evit controversa și scriu de multă vreme, dar azi m-am gîndit să trăiesc periculos, După care m-am gîndit că gugăl e prietenul meu și iată că da, diacritica a scris despre problemă).

Așa. Deci: primul lucru pe care l-am aflat a fost că nutela are mai puține calorii decît untul de arahide (cel puțin untul de arahide la care m-am uitat eu în superalimentară. Și era nezaharat). În aceste condițiuni, de ce se încăpățînează americanii să mănînce unt de arahide?! Cine, în deplinătatea facultăților mintale, ar prefera untul de arahide nutelei?! Nu pot să presupun decît că mîncărurile cu care creștem ne strică pe viață.

Iar al doilea: Polirom nu își vinde propriile ibucuri. Am vrut să cumpăr azi o carte și, în mod șocant și foarte neplăcut, Polirom (aprox 25 lei ediția pe hîrtie) mi-a zis că trebuie să aleg între barns end nobăl (11 dolari ibucul) și gugăl plei (vreo 16 euri ibucul). Dar de de?! De ce?! Am căutat cartea și pe site-uri românești, dar fără noroc. Poate fiindcă nu e nou apărută, că alte cărți am găsit.

Ca să nu fiu fff misterioasă, cartea e Transilvania mea de Sorin Mitu. Mi-am cumpărat-o mai demult secănd hend pe hîrtie, dar cînd am deschis-o acasă m-am gîndit: ”uite așa o să orbesc eu” întrucît scrisul era foarte mărunt.

Bine, nu-i grabă, anul ăsta am citit aprox 3 (trei) cărți, deci nu e un pericol iminent c-o să mă apuc de cartea asta (ce citesc acuma am început în august, respectiv octombrie, deci ce să mai!).

Anul acesta, pentru prima oară și întîiași dată, am obîsî la marx end spensăr vinul de porto (parcă așa era traducerea, nu?).

Asta mi-a amintit de toate romanele englezești de secol al XIX-lea (și nu numai, probabil și acum mai au obiceiul ăsta – băi, deci internet explorărul ăsta mă-nervează: de cîte ori tastez ăsta îmi corectează automată în acesta, mama lui! – ciudat) care-l menționau ca un păhărel de băut înainte de cină (oare e acelați lucru cu șeri? că nuș dacă am nervi să mai încerc și șeri. Sau șeri era înainte de cină și porto după? Pff, și numa’ acu’ cîteva luni am citit o carte de Angela Thirkell în care personajele beau ceva, dar cine mai știe ce, înainte de cină).

Intenția mea inițială a fost să-l evit ca pe ciumă căci cine vrea să bea un vin scîrbos de dulce?!, dar un coleg mi-a spus că ideea cu vinul acesta e să fie mai alcoolic, nu neapărat mai dulce. Și, afectată de orbul găinilor, m-am dus la magazin, m-au uitat la sticlă, n-am văzut nici o indicație de dulceață și l-am luat acasă în scopuri cultural-educative.

Ei bine, era dulce. Nefiresc de dulce. Groaznic de dulce. Dar cumva chimic, nu licoros. M-am uitat în cele din urmă cu atenție la sticlă și am văzut că într-adevăr scria pe el că-i dulce. De asemenea, alcoolul în plus nu se prea justifică – 20%. Dar, interesant!, era și o indicație de porționare: 50 ml pe pahar (deci un șot?!). E bine cu sugestia asta de a bea numai două cincimi de pahar normal, că altfel cred c-ar da lumea în hepatită (A).

Deci nu recomand.

Sper, totuși, ca data viitoare cînd dau de porto în cărți să-mi amintesc de diferența față de șeri (noa bine, am gugălit – șeri e vin alb și, teoretic, sec?!, dar cică e tot vin de desert. Și atunci de ce-l beau oamenii din cărți înainte de cină?! De asemenea, amîndouă cică-s întărite, dar șeri are numai vreo 12% și atunci cîte avea înainte de întărire?! A trebuit să gugălesc și fortifierea să văd dacă nu-nseamnă altceva decît indică bunul simț, dar cică nu. Șeri sfidează bunul simț, nu fortifierea).

Ei bine.

Mi-am dat seama a doua zi (după ce m-am mai liniștit cu nervii capului, deși tot e șocant să vezi cîte feluri de zdrobitoare există – noroc că, după cum spune Monica, degeaba) că e cam de prost gust să las misterul să planeze asupra momentelor in care povestea vieții mele se intersectează cu povestea vieților zdrobitoarelor de usturoi.

Hm, deci voiam să încep cu un pas important în devenirea mea ca adult (oare cîți pași sînt?) – perioada în care m-am hotărît să-mi cumpăr un zdrobitor de usturoi ca să se asorteze cu papilele mele gustative mature și evoluate cărora a început să le placă usturoiul după treij de ani (sau poate mai devreme, cine știe, dar în anii 20 n-am obs, eram ocupată).

Dar! primul zdrobitor de usturoi din viața mea a fost cel al mamei mele (că mai ajutam și eu la munca necalificată în bucătărie). Asta s-a întîmplat după revoluție, căci înainte nu era tehnica consumeristă așa de evoluată (sau cel puțin n-aveam noi pilele alea să ne facă cineva un zdrobitor de usturoi la vreuna din fabricile de strunguri, piulițe și ce mai era prin oraș. Dar știu pe cineva care avea o chestie din aia de scos sîmburii de cireșe! Și am auzit de cineva care avea o mașină de măcinat roșii, ceea ce e și mai impresionant. Eu nici n-am știut pe vremea aia că aceste trei minuni ale științei și tehnicii existau). Eh, zdrobitorul de usturoi al mamei mele mi-a creat așteptări nerealiste pentru că chiar funcționează, ceea ce, am aflat eu mai tîrziu în viață, e chiar neobișnuit. Sau sînt eu cea mai nenorocoasă persoană din lume, căci, iată, și al Monicăi funcționează.

Primul zdrobitor de usturoi mi-a intrat în viață acum nu mai mult de opt ani (deși un moment hotărîtor în viața mea de om mare, nu mai țin minte cînd s-a-ntîmplat). E un zdrobitor generic, probabil marca proprie Tesco sau ceva asemănător. Dar pe vremea aia eram și mai economicoasă ca acum și-n plus, singurul zdrobitor pe care-l cunoscusem pînă atunci mi-a creat un sentiment fals de siguranță. Am fost oareșcum dezamăgită, îi lipsește perfecțiunea.

Anul acesta m-am hotărît brusc și dintr-o dată (după ce mă gîndisem de mulți ani liric la acest lucru) să-mi cumpăr un nou zdrobitor de usturoi, unul mai scump și mai bun (a, asta-i ca cîntecelul cu podul). În interesul adevărului absolut, am să mărturisesc că deciziunea bruscă și dintr-o dată s-a produs pentru că am văzut un zdrobitor la reducere. Și mi-am zis: „Perfect! Acesta înainte de reducere probabil că era mai scump decît primul meu zdrobitor. Și poate chiar și după reducere, cine știe (nu eu, că nu mai țin minte cît a costat primul. Și nici al doilea nu mai știu, na!)”. Ei bine, prima oară a mers absolut minunat, m-am felicitat cu lacrimi în ochi și nu mi-a venit să cred cît sînt de deșteaptă. Aia a fost prima oară, dup-aia nuș ce-a pățit (se poate să-i fi îndoit eu mînerul?! că pare cîș. Dar pe de altă parte, cît de puternică să fiu?! Și nici nu-l pot îndoi înapoi în direcția aialaltă).

Ca norocul, speriat de competiție, primul a început să funcționeze mai bine (sau poate strălucește prin comparație cu cel olog).

Mi-e frică să-mi cumpăr un al treilea.

Doamne feri, am devenit și mai tangentă și mai parazentoasă decît eram.

Au zdrobitoarele de usturoi un nume mai compact și mai profesional? Dacă da, care?

Vai, sînt zguduită! Am gugălit (binguit, ecșuăli) zdrobitor de usturoi să văd dacă-l mai cheamă și altfel (presă pentru usturoi, așa-l mai cheamă) și există mai multe feluri de zdrobitoare de usturoi (unele-s zdrobitoare și altele-s prese. Deci eu credeam că presele-s zdrobitoare și zdrobitoarele nici nu știam că există. Dar acum că știu… am mari dileme intelectuale. Eu cu cine votez?!).

Voiam să povestesc saga experienței mele cu zdrobitoarele (presele?!) de usturoi, dar acum mă simt copleșită și dezumflată de atîta informație nouă. Poate ar trebui să renunț la ideea de a avea vreodată un zdrobitor de usturoi care să funcționeze și să-mi cumpăr un mojar cu pistil. Asta ca să descopăr că nici mojarul cu pistil nu funcționează. Funcționează mojarul cu pistil?

Știați că:

• există și așa?
• și chiar și așa – oare îți trebuie forță supraomenească pentru el?
• cu totul fără legătură cu zdrobitoarele de usturoi, dar din categoria știați că, eu am fost cu totul și cu totul șocată cînd am aflat că curcile (scuzați cacofonia) de cultură (de gostat, cum ar veni) sînt blege, nu războinice ca alea adevărate.

Deci asta cu curcile (cucu!) chiar m-a uluit (deși poate nu mai mult decît varietatea zdrobitoarelor de usturoi, dar mai deprimant). Bietele curci, or fi fost inginerate genetic să scoată spiritul luptător din ele? Sau fiindcă n-aveau curcan? Că n-aveau astea pe care le-am cunoscut. Și, dacă-mi amintesc bine din copilărie, curcanul era prima linie de atac.

Apropo, acum citesc o carte care a fost publicată în 1971 (1971, maică!) și în care am găsit un care în loc de pe care (e un jurnal de călătorie tradus din franceză, deci nu-i licență poetică).

Cînd eram tînără, acum foarte mult timp, și chiar și acum cîțiva ani, cînd nu mai eram așa de tînără, mi se părea că proza fantastică e cam degeaba. Dacă ai ceva de zis, spune, dacă nu, nu. Hm, am impresia c-am mai zis asta și nu neapărat despre proza fantastică – probabil e o trăsătură genetică de-a mea.

De exemplu, am zis asta cînd am citit povestirile Murielei Spark. Și apoi The Driver’s Seat despre care inițial am zis „bună idee, dar de ce absurdismul?”, pe cînd acum zic „hm, cre’ că era și mai bună dacă era ceva mai absurdă”. Cred c-ar trebui să-i recitesc povestirile.

Apropo, programa școlară nu se pune, dar fiindcă tot suntem aici și mi-a picat și la bac, Vasile Voiculescu e mai bun decît Mircea Eliade. Ca scriitor, zic, că la absurdism nu știu fiindcă nu mai țin minte povestirile lor (dar mai cu seamă nu mai țin minte Eliade. Probabil mi se autoprotejează creierul).

De asemenea, îmi amintesc c-am citit, dar nu-mi amintesc cine cînd unde, că cică unii dintre Monty Pythons erau mai absurdiști decît alții dintre Monty Pythons (poate e din memoriile lui Alan Bennett. Sau ale lui Stephen Fry) – de exemplu unul zicea „să vină fugind de pe dealul ăsta (deci îmi tot corecta uindăusul în acesta, a trebuit să mă chinui un pic să scriu ăsta – pe al doilea l-am copiat și lipit, nu mai am energie să lupt contra tehnologiei de vîrf. Bine că nu-mi corectează și î-urile din i că m-aș îmbolnăvi cu nervii) 100 de Ioane d’Arc”. Și unul dintre cei mai prozaici zicea „da’ de ce”? Și cel mai absurdist zicea „Num’așa. Ce, trebuie un motiv?!”

Ei bine, acum mă uit la seriale britanice de comedie și îmbrățișez cu căldură absurditatea. De exemplu, în Green Wing personajul meu preferat e Sue White (Vio, dacă sună familiar, e glaswegiană). De asemenea, Spaced.

Oare asta e bine sau e rău? Mă ramolesc sau mă rafinez? Poate viața ar fi mai interesantă dacă aș lua-o pe o pantă absurdă la lucru. Cu siguranță ședințele ar fi mai puțin soporifice. Și și așa tot ce aud în frumoasa firmă e că trebuie să fiu mai vizibilă și mai vocală. Oh, aș fi vizibilă… Și memorabilă!