Păianjenul și căsuța de mentă

Nu sunt un mare fan al păianjenilor. Ba chiar s-ar putea să țip un pic dacă vreunul aterizează pe mine. Dar vara asta m-am împrietenit cu un păianjen. Unul urât și măricel.

El nu cred că știe că ne-am împrietenit, dar e ok, nu mă deranjează asta. Și-a făcut plasa pe balcon pe la începutul verii. I-a plăcut menta noastră. E un băiat statornic, de atunci are plasa tot în același loc. Multe frunze de mentă s-au uscat neculese pentru că mi-a fost frică de el. Trebuie să recunosc că la un moment dat i-am pus gând rău: mă gândeam să îl iau cu un băț și să-l arunc pe balconul vecinilor. Dar nu am pus planul în aplicare, și, în timp, m-am obișnuit cu el.

L-am urmărit dimineața cum își refăcea plasa după vreo ploicică de noapte, l-am văzut cum se speria de mine când mă duceam să ud plantele și cum o lua la fugă să se ascundă și m-am întrebat mereu ce mănâncă, pentru că n-am văzut niciodată nimic în plasa lui; probabil mănâncă foarte repede, sau te pomenești că o fi vegetarian și ronțăie frunze! Dar cel mai tare m-a uimit când am văzut unde locuiește. Acela a fost momentul care mi-a deschis ochii și m-a făcut să mă rușinez de îngustimea privirii noastre de oameni, oameni care judecă și acționează fără să se gândească și fără să se uite pe lângă ochelarii lor de cal (poate asta nu e tocmai cea mai potrivită comparație aici).

Într-o zi, după ploaie, l-am crezut plecat și mi-am zis că e momentul să profit și să îndrăznesc să culeg menta. Culegeam eu fericită, când îl văd cum o tulește dintre frunze și se urcă pe plasă. Atunci m-am uitat mai cu atenție și am văzut că avea un cort făcut din două frunze de mentă, desprinse de pe tulpină și atârnate în plasă. Nu m-aș fi gândit, sincer, că e atât de deștept. Dar ce știu eu despre păianjeni?!

El și-a făcut o căsuță care îl adăpostește de ploaie și de matahalele care vin din când în când și scutură planta de care și-a prins plasa. O căsuță în care se ascunde și de unde se uită speriat la pericolele de afară, crezându-se apărat. Și e destul de bine construită, se pare; după câteva luni de zile, căsuța lui e tot acolo, un pic mai uscată, dar rezistentă la ploile torențiale din ultima vreme. Viața lui e aceeași, stă ascuns în cort când plouă, și, cum iese soarele, iese și el să refacă plasa, după care stă la plajă toată ziua. Acum deja îi duc grija și mă întreb ce-o să facă la iarnă. Ce fac oare păianjenii iarna? Se duc în țările calde?

Asta e căsuța lui, uscată, dar încă utilizabilă:

P.S. În toate grădinile olandeze o să vedeți păianjeni mulți, e plin de pânze, e clar că nimeni nu vrea să îi deranjeze. Nu știu care e motivul, poate e o superstiție cum că aduc noroc sau cine știe, poate au fost și ei loviți de aceeași revelație ca și mine. Promit că o sa mă interesez.