Viața după serviciu

Au trecut luni bune de când nu mai merg zilnic la serviciu. Și e bine. Simt că am revenit la viață. Simt că redevin eu, așa cum eram pe vremuri, înainte de a mă angaja într-o multinațională cu program stresant și cu muncă stresantă. Nu, nu mă plictisesc. Nu, nu duc lipsa socializării în cadrul minunat al multinaționalei (deși cei mai mulți dintre colegii mei mi-erau dragi).

Mă distrează faptul că de la o vreme creierul meu, odihnit, a început să scoată la iveală amintiri din copilărie, lucruri la care nu m-am mai gândit de atâta timp, încât am uitat complet de ele. Mda, cine mai avea timp să se gândească la ceea ce făcea în copilărie, când aveam lucruri atât de importante pe cap, cum ar fi cele o sută de proiecte pe cap de sclav pe plantație?

E frumos să simți cum redevii om. Mă simt (și o spun fără să exagerez) de parcă aș fi la dezintoxicare. Îmi curăț mintea de gândurile de roboțel, îmi fac loc pentru atâtea și atâtea gânduri și preocupări pe care ar trebui să le aibă un om și care nu mai încap în creierul angajatului care muncește cel puțin 8 ore jumătate pe zi, într-un scaun incomod, în fața unui ecran de calculator. Știm cu toții, că doar ne plângem destul de des unii altora, că munca, acest stil de muncă zis și corporatist, ne-a prostit, ne-a luat tot timpul liber, ne convinge să nu mai ne întâlnim cu prietenii decât o dată pe lună și să citim cărți în reprize de câte 10 minute, în metrou, nu ne lasă chef să mai mergem la sală sau în parc, practic, e vinovată pentru toate lucrurile pe care nu le facem în viața noastră. Cine e de vină, de fapt?

Nu mă plâng aici de jobul pe care l-am avut, expun doar ceea ce simt acum, când nu-l mai am. Nu zic că nu mai vreau să am vreodată un job, constat doar în ce ne transformă un job care nu ne (mai) place, și mai constat, cu mare bucurie, că dacă renunțăm la el, putem reveni la forma noastră inițială, la ceea ce eram, ca oameni, înainte de a ne vinde cu totul unei companii. Asta e cel mai important.

Faptul că am schimbat și locul în care trăiesc ajută foarte tare. Cred că am lăsat în România toate lucrurile care mă deranjau zi de zi, sau, dacă nu, măcar distanța fizică așternută acum între mine și ele acționează ca un scut.

Ce fac acum? Citesc, mă plimb, meditez, învăț. Am timp pentru mine și pentru toate lucrurile pe care vreau să le fac. Este o pauză binemeritată. Să profităm, nu?!

Îmi încep ziua devreme, nu dorm până târziu, pentru că acum sunt odihnită, în sfârșit, și pot să mă trezesc uimitor de ușor. Iar când te trezești cu gândul că nu trebuie să mergi să stai închis într-o hală (open-space, ca să sune mai frumos) și să muncești, altfel te ridici din pat. Până în prezent am explorat câteva zone ale orașului, mai am destul de umblat. Pozez tot, mai ceva ca un turist, dar nu mă pot abține. Același loc, văzut toamna sau iarna, nu-i la fel; văzut pe soare sau pe ploaie, arată diferit. Și când totul e așa frumos în orașul ăsta, cum să te abții?

Atmosfera de aici este foarte relaxată, oamenii fredonează cântecele pe stradă sau la supermarket, băbuțele se întorc de la cumpărături neapărat cu buchetul de flori în plasă, lângă celelalte cumpărături, vânzătorul de la magazin îți zâmbește. Da, știu, sună atât de drăguț că devine patetic, nu-i așa? Poate văd viața în roz pentru că am timp s-o văd, poate pentru că este totuși o mare diferență între Amsterdam și București, poate pentru că debordez de entuziasmul începătorului, oricum ar fi, sper să mă țină cât mai mult (și ca să le răspund acelora care se gândesc la un alt foarte probabil motiv: nu, nu e de la fumul de ierburi aromatice care mă învăluie)!