Cam de jumatate de an mi-a atras atentia zvonul ca David Lynch s-ar intoarce la serialul care-a ros multe minti cu intrebarea: Who killed Laura Palmer?

Cineva foarte apropiat, care-mi stie firea entuziast-bipolara (Uraaa! Ce lucru misto!! Bleah, nu-mi mai place!) m-a avertizat sa ma temperez in privinta asteptarilor.

Imi place sa cred ca 20 de ani n-au trecut degeaba si ca un dram de maturitate s-a prins de mine un pic mai mult decat apa de penele gastelor. Incerc sa intampin acest viitor serial in primul rand cu curiozitate pentru ca ea face loc noutatii si mai putin propriilor scenarii (serialul are deja un scenarist si un regizor, as fi redundanta).

Insa, exista un lucru pe care mi-l doresc teribil de la acest serial: misterul, in cat mai multe forme ale sale. Pentru ca avem nevoie de mister pentru a supravietui intr-o lume atat de… transparenta, atat de dezinvolta cu propria intimitate. Vreau mister pentru ca invita la descoperire, la cautare, la efort. Pentru ca e atat de emotionant cand incepi sa simti ca te aproprii de identitatea lucrurilor.

E posibil ca argumentul pentru care ramane si acum serialul/filmul meu preferat sa fie in primul rand faptul ca am vazut un film cu un impact vizual si psihologic atat de puternic la o varsta destul de mica (difuzat imediat dupa ’90): personaje interesante (si incantatoare ochiului!), intrigi complexe, foarte mult mister, lucruri greu de exemplicat, o doza mare de irational, fantezie si un final teribil. Asta si, bineinteles, coloana sonora.

Se pare ca pentru acest comeback, Lynch a reusit sa stranga vechea echipa, inclusiv pe Angelo Badalamenti, care mi se pare un compozitor extraordinar si ii multumesc lui Lynch care face cate o pasiune pe tot felul de colaboratori si ii distribuie in mai multe din creatiile lui. Ca de exemplu Kyle MacLachlan, distribuit in Twin Peaks, Dune si Blue Velvet.

Se pare ca Lynch a vazut in actor un arhetip al bunatatii neinduplecate de marsaviile societatii (luata si in sensul valorilor morale si spirituale) in care traieste, iar asta l-a determinat sa joace mereu “the absolute good guy”. In rest, actorul nu s-a remarcat in alte filme. Nici nu trebuia, pentru mine e de ajuns ca este “Agentul Cooper”. Ma intristeaza ca Frank Silva, chipul monstruos al lui BOB, cealalta fateta arhetipala a lumii, a murit intre timp. Asta in pofida multor frici pe care mi le-a alimentat pe vremea cand ma uitam la serial.

Filmele lui Lynch au o componenta psihologica, si chiar psihanalitica daca intram in hatisul arhetipurilor, a complexelor, a tensiunilor interioare, foarte puternica, iar prin faptul ca Twin Peaks a fost serial si nu doar un lungmetraj, publicul s-a familiarizat mai bine cu strategiile vizuale ale regizorului. E ca si cand filmul ar fi compus din mai multe scene din vise, care, nu-i asa? mereu au un sens… Un sens care deseori ne scapa si intotdeauna e supus interpretarii.

Lynch a refuzat mereu sa ofere chei de intelegere a filmelor sale. Si bine a facut. Tin minte ce dezbateri intense a iscat Mulholland Drive in cercul meu de prieteni. Genul de discutii mai greu de trezit de catre filmele din prezent. Nu e o critica, e o constatare. “Tu ce-ai inteles?”, “Bai, zi tu primul”, “Ce sa zic… cred ca…”.

Indoiala! Intr-o lume in cautare de certitudini, artistii care seamana indoiala pot fi salvatorii ratiunii.

Things are not what they seem. 

Pasiunea mea pentru Twin Peaks a trebuit sa fie pusa intre paranteze pana in jurul lui 2000, cand conexiunea la internet nu a mai depins de caraitul lenes al dial-upului ci de abilitatea unor pusti de-a trage cabluri de pe casa scarii si pana in apartament. E demn de mentionat faptul ca prima mea caseta originala cumparata din bani proprii de la Media Galaxy cu pret mare a fost “Twin Peaks: The Original soundtrack, o colectie extraordinara de piese de atmosfera, cunoscand-o, astfel, pe Julie Cruise- vocea diafana.

Pe de alta parte, am mai avut acces la:

• cartile inspirate de serial: Jurnalului lui Dale Cooper si Jurnalul Laurei Palmer;
• un site cu comicuri si glume inspirate de serial- sursa buna de umor (chiar asa se numea, Twin Peaks Humor, care-a disparut intre timp);
• scriptul integral cu citatele halucinante ale unui personaj foarte interesant si simpatic: The Log Lady;
• Filmul de lungmetraj, menit sa elucideze misterul serialului (sau sa-l adanceasca intr-un mod subtil?): Fire: Walk with me.

(cautand o poza cu cartea scrisa din perspectiva agentului Dale Cooper, constat ca google ma da prima ca sursa cu articolul: Jurnale din Twin Peaks. Cu siguranta de-a lungul anilor am mai scris una-alta despre universul lui Lynch si nu insist cu comentarii cu privire la jurnale- mi-ar fi greu si pentru ca nu mai tin minte prea multe din ele)

E tarziu si mi s-a facut pofta de o ceasca de cafea.

Black as midnight on a moonless night.

and I‘ll see you under the sycamoree trees.

Am vazut ecranizarea cartii lui King cu mult timp inainte de-a o si citi si, pe langa Shining si Rose Red, mi-a placut foarte mult. Pentru ca in ultima perioada vremea a fost inchisa si mi-a dat sentimentul captivitatii in weekend, cand in mod normal planurile se faceau mai mult afara, am simtit ca se potriveste perfect lectura. Si-asa a si fost… pentru ca am avut o saptamana in care m-am trezit si-am adormit cu gandul ca “tre’sa” (vorba lui King) aflu ce se intampla (desi, evident ca stiam!).

Si asa am descoperit o alta definite a unei carti bune- aceea care te fascineaza si te intriga, chiar daca ii stii prea bine actiunea si deznodamantul.

… o idee frumoasa, regasita si in micuta bijuterie de carte “Si v-am spus poveste asa. Aventurile cailor nazdravani rememorate de ei insisi”. Cumparata din pura intamplare la targul Gaudeamus, atrasa fiind de subtitlu, carticica s-a dovedit o surpriza extrem de placuta. Un calut nazdravan, nascut din galop, hranit din galop, din cauza unui blestem, ramane in slujba spanului Jumatate Om, care i-a injumatatit si lui fiinta, ca sa fie de-o seama. Cand prietenii lui, caii nazdravani, incearca sa-l salveze, isi dau seama ca doar povestindu-i intamplarile lor extraordinare alaturi de eroi, calutul isi poate recapata trupul si scapa de sub influenta lui Jumatate Om.

Basme vechi sunt repovestite intr- un fir narativ nou, dintr-o perspectiva amuzanta si cred ca mai realista cand vine vorba de vitejia omeneasca. Suntem suma povestilor pe care ni le spune zi de zi despre noi, si pe care le ascultam de la ceilalti. Despre noi, despre lume.

Cartea este, cum altfel, completata de ilustratii foarte frumoase de Mircea Pop, care mi-au amintit de ilustratiile lui Vasile Olac pentru “Peripetiile Alisei in Tara Minunilor” si “Muzicantii din Bremen” (din colectia veche Ion Creanga).