Vara aceasta am reușit performanța de a nu dormi la cort, iar Miruna ne-a tot reamintit asta de câte ori a avut ocazia astfel că, profitând de lipsa ploilor, am rezervat un loc la campingul descoperit când am fost în zona Bernina, unul cât se poate de pitoresc și de la altitudine, deși e aparent pe o vale: Camping Monteratsch (1800m).
Iar de la camping până aproape de ghețarul Monteratsch a fost fix de o drumeție mamă-fiică, cu stâncării și zmeură abia coaptă, cu priveliști wow chiar și pentru copil, că eu sunt oricum „topită” și cu povești până m-a durut… gura. N-a lipsit nici ținta culinară a fie-mii, prânzul la Cabana Boval, cu un nume în retroromană la fel de pitoresc ca locul: Chamanna da Boval.
- Sâmbătă, 31 august 2024, Alpii Retici (subgrupa A. Bernini)
- Trupa: eu și Miruna (7ani)
- Traseu: Camping Morteratsch – Cabana Boval/Chamanna da Boval (2494m) și retur
- Date: 14km, 645m+, 6h30min (cu prânzul luat la cabană), strava
Poveștile sunt ale oamenilor, vraja… a ghețarilor
De când am stabilit unde mergem, știam și ce traseu de drumeție vreau să fac cu Miruna (Andrei având în plan o tură pe cursieră): la cabana Boval, situată pe morena stângă a ghețarului Monteratsch, zonă la care am tot privit când eram la Diavolezza, în preajma ghețarului Pers.
Simularea pe strava m-a convins că Miruna poate duce, mai ales că aveam la dispoziție toată ziua. Vremea mai trebuia să fie bună, iar ploaia de vineri noapte mi-a dat ceva emoții, că nu era în prognoză așa răpăială.
A doua zi ne-am trezit înfrigurate, că așa e la altitudine, dar până la urmă soarele și-a găsit drumul spre cortul nostru și micul dejun a fost pe placul amândurora. Andrei plecase demult la tura lui, astfel că ne-am pregătit în ritmul nostru pentru a noastră. Rareori sunt așa relaxată, trebuie să recunosc (sic!).
Miruna a cerut povești inventate de cum a deschis ochii, cică-s mai creative, și după două spuse în cort, a urmat una lungă care a ținut preț de câtiva kilometri, cât să mergem de la camping până la stația de tren Monteratch, să intrăm pe traseul spre cabană și să și urcăm prima parte. Apoi, am cerut „pauză de gură”, obosisem vorbind, cu toate că ea deja o voia pe… următoarea.
Noroc că a apărut zmeura și am putut să îi schimb atenția. Fiind la altitudine, abia acum se coceau fructele roz, unele de-a dreptul mari și incredibil de nemâncate chiar în buza potecii. La cât de multă apropiere de natură se practică în Elveția, să nu mănânci fructe de pădure e încă un mare mister pentru mine…
O nouă poveste s-a strecurat pe cărare și s-au mai scurs doi kilometri. Chiar a fost greu să o conving că nu mai am niciuna în minte… Epuizasem subiectele cu șoricelul fricos, prințesa care voia la școală, istețul băiețel din pădure sau spiridușul Fănel-coadă-de-purcel.
Dimineața a fost una incredibil de frumoasă, cu aerul acela curat de după ploaie, dar și cu aburi care dădeau un aer misterios pădurii. Felul stâncăriilor și delicatele zade/larice fac oricum ca potecile să arate deosebite de alte zone, iar când în depărtare se arată albul dur și totuși fragil al ghețarilor, ceva te mișcă până în străfundul sufletului, oricâți munți ai fi văzut. Iar Miruna mi-a confirmat că „vraja” e acolo, în aer, nu doar în mintea mea.
Așa de plăcută e poteca, plus că vezi mereu în față ghețarul și valea modelată de el, că nici nu realizezi cât urci. Când sunt cu Miruna, urcatul are momente de cumpănă, ba o apucă alergatul la deal și apoi se termină brusc energia, ba nu mai are pur și simplu chef și trebuie să-i reexplic unde mergem și de ce, ca să-și regăsească motivația. De data asta, n-a fost nevoie. A mers și a mers și a mers, cu mici pauze de hidratare impuse de mine căci era deja foarte cald.
Traseul devine puțin expus când se apropie de malul morenei și hăul de pietriș și pietroaie instabile nu e deloc unul de neglijat. În zona unde se urcă pe stânci, există un cablu. De altfel, sunt sigură că cei de la cabană întrețin foarte sârguincios această potecă, căci fiind deschisă doar din aprilie până în octombrie, au toate motivele să fie vizitați.
Prânzul a fost marcat de un soare atât de puternic că am trecut peste jenă și am deschis umbrela de ploaie pentru a ne prii cât de cât statul la masă pe terasă. Și cu toate astea, abia puteam sta fără ochelarii de soare. Oamenii ne-au privit cu puțină invidie, unii vădit deranjați și ei de arzimea ce venea parcă de peste tot, și lemnul mesei reflecta căldura, lumina…
Înainte să plecăm, ne-am găsit o piatră să facem „selfieul de grup”, dar a venit o doamnă, ce urcase solitar pe lângă noi, și s-a oferit să ne facă poze. I-am făcut și eu ei și am schimbat impresii. Avea cam vârsta mea și mi-a povestit despre vremea când era copil și venea des la Boval cu părinții ei, iar ghețarul era… până sus la cabană. Pentru ea e mereu un șoc să revină și să observe cât de mult s-a topit…
Pe coborâre, „cumințenia” Mirunei a scăpat de sub vrajă și am avut ceva stres combinat cu alergătură. Că ea nu avea rucsac și îi ardea (cred că de asta mai toți copiii de vârsta ei pe care i-am văzut aveau rucsăcei, pe post de frână…).
Noroc că mai jos și-a adus aminte de povești și a fost rândul ei să-mi spună una. Nu știu cât am ascultat aventurile Asfirei și ale Ninjago combinate cu dinozauri și altele, dar măcar n-a trebuit să mai inventez eu una.
Evident că la un moment dat mi se lungiseră și mie urechile de atâta drum, subțiaseră umerii de la rucsac, dar și piciorușele ei dădeau semne de oboseală. Noroc că pe finalul a fost doar forestier plat, ne-am ajutat și cu câte o înghețată de la gară, iar reîntâlnirea cu Andrei era destul de motivantă să mai tragem „un pic” de noi.
Cu cât trece timpul cu atât realizez că a fost o zi incredibilă. Pentru amândouă. Cu obrajii roșii și cu papucii prăfuiți, de câteva ori ne-am surprins ca partenere de drumeție, iar nu mamă-fiică și totodată generații diferite, nu doar din prisma anilor, dar și a oportunităților. Vedem aceste locuri împreună, iar eu la vârsta ei abia scormoneam într-o râpă de nisip și mi se părea că dau mâna cu universul…
*
Pentru duminică am plănuit amândouă să îl luăm și pe tati cu noi la grota ghețarului, un traseu aparent fără prea multă urcare, doar un drum pe firul văii ce se continua cu o punte și ceva potecă stâncoasă. Dar cum mașina a avut alt plan, la opt dimineața strângeam cortul ud pe fugă că venea platforma… Deh, fiecare zi cu aventurile ei. Mirajul însă rămâne și sper să nu se topească prea repede.