Sensō-ji
Sensō-ji | |
浅草寺 | |
— Templu budist și atracție turistică[*] — | |
Sensō-ji (Japonia) Poziția geografică în Japonia | |
Coordonate: 35°42′52″N 139°47′48″E / 35.714555555556°N 139.79663888889°E | |
---|---|
Țară | Japonia |
metropolitan prefecture[*] | Tōkyō |
Sector special al Japoniei[*] | Taitō |
chōchō[*] | Asakusa[*] |
Atestare | |
Numit după | Asakusa[*] |
Cod poștal | 111-0032 |
Prezență online | |
site web oficial GeoNames | |
Modifică date / text |
Sensō-ji (金龍山浅草寺 Kinryū-zan Sensō-ji?) este un templu budist, situat în Tokio, în cartierul Asakusa al sectorului special Taitō. Este cel mai vechi templu din Tokio. Inițial parte a școlii Tendai, după al doilea război mondial a căpătat independență. Zeitatea principală, cărei este dedicat templul, este Avalokiteśvara (Kannon bosatsu), bodhisattva al compasiunii. Templul lui Kannon bosatsu de la Sensō-ji este cel mai vizitat lăcaș spiritual din lume, numărul de vizitatori depășind 30 milioane persoane anual.[1][2]
Istoric
[modificare | modificare sursă]Potrivit legendelor, statuia lui Kannon a fost găsită în anul 628 de către doi pescari, frații Hinokuma Hamanari și Hinokuma Takenari, în râul Sumida. Hajino Nakamoto, bătrânul satului în care locuiau cei doi pescari, a recunoscut sanctitatea statuii și i-a consacrat propria casă astfel ca sătenii să se poată închina lui Kannon.[3]
Templul Sensō-ji a fost fondat în 645 și este cel mai vechi templu din Tokyo.[4] În primii ani ai shogunatului Tokugawa, Tokugawa Ieyasu a desemnat Sensō-ji drept templu tutelar al clanului Tokugawa.[5]
-
1910
-
1820
Note
[modificare | modificare sursă]- ^ January 04, April Orcutt; 2012, World's Most-Visited Sacred Sites (în engleză), Travel + Leisure
- ^ Kawasaki, Satoko (), Asakusa paints traditional Tokyo in a popular light (în engleză), The Japan Times
- ^ Davis, James P. (septembrie 2001). „Senso-ji (Pure Land) Buddhist Temple, Asakusa, Tokyo, Japan”. University of South Carolina. Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ World's greatest sites Arhivat în , la Wayback Machine. accessed 2 mai 2008
- ^ McClain, James et al. (1997). Edo and Paris, p. 86.
Legături externe
[modificare | modificare sursă]