Partidul Conservator (România, 1880–1918)
Partidul Conservator | |
Oameni cheie | |
---|---|
Președinte | Manolache Costache Epureanu Lascăr Catargiu Ion Emanuel Florescu Gheorghe Grigore Cantacuzino Petre P. Carp Titu Maiorescu Alexandru Marghiloman |
Date | |
Înființat | 3 februarie 1880 |
Desființat | |
Sediu | București |
Informații | |
Ideologie oficială | Conservatorism Pașilor mărunți |
Poziție politică | Centru |
Culori oficiale | Alb |
Modifică date / text |
Partidul Conservator a fost între 1880[1] și 1918 una dintre cele două forțe politice principale din România, cealaltă fiind Partidul Național Liberal. A fost partid de guvernare timp de 14 ani, mai mult de o treime din existența sa.
A fost fondat pe 3 februarie 1880 în București, pe baza unor doctrine ale diverselor grupuri conservatoare existente dinainte. Precursorii partidului au fost gruparea politică „Juna Dreaptă” (noiembrie 1868) și ziarul Timpul (fondat martie 1876).[1]
Partidul se baza pe susținerea marilor proprietari de pământ, burghezia, și a unor intelectuali. Politica economică se baza pe susținerea industriei ușoare, dar nu se împotriveau nici investițiilor în industria grea.
Răscoala țărănească din 1907 a demonstrat necesitatea efectuării unor reforme pe scena politică și socială din România. Acesta este motivul pentru care conservatorii au acceptat în 1913 o serie de reforme, cum ar fi votul universal, promovat de liberali. După Marea Unire a Transilvaniei cu România, conservatorii nu au mai jucat însă un rol important în politica României.
La începutul secolului XX, partidul a suferit mai multe rupturi. În ianuarie 1908, Take Ionescu a părăsit partidul pentru a forma Partidul Conservator-Democrat (PCD). În mai 1915, a părăsit partidul Nicolae Filipescu împreună cu un grup care susținea intrarea în primul război mondial de partea Antantei; în octombrie 1916, grupările lui Filipescu și Ionescu au fuzionat în Partidul Conservator Naționalist.[2]
În perioada 1918–1919 partidul s-a rupt în Partidul Conservator-Democrat (care a fuzionat în 1922 cu Partidul Național-Țărănesc) și Partidul Conservator-Progresist.[3]
Guverne formate
[modificare | modificare sursă]- Theodor Rosetti (23 martie – 12 noiembrie 1888)
- Theodor Rosetti (12 noiembrie 1888 – 26 martie 1889)
- Lascăr Catargiu (29 martie – 3 noiembrie 1889)
- George Manu (5 noiembrie 1889 – 15 februarie 1891)
- Ion Emanuel Florescu (21 februarie – 25 noiembrie 1891)
- Lascăr Catargiu (27 noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895)
- Gheorghe Grigore Cantacuzino (11 aprilie 1899 – 7 iulie 1900)
- Petre P. Carp (7 iulie 1900 – 13 februarie 1901)
- Gheorghe Grigore Cantacuzino (22 decembrie 1904 – 12 martie 1907)
- Petre P. Carp (29 decembrie 1910 – 28 martie 1912)
- Titu Maiorescu (14 octombrie 1912 – 31 decembrie 1913)
- Alexandru Marghiloman (5 martie – 24 octombrie 1918)
Președinții partidului
[modificare | modificare sursă]-
Petre P. Carp (1907-1913)
-
Titu Maiorescu (1913-1917)
Alți membri importanți
[modificare | modificare sursă]- Alexandru Lahovari
- Dimitrie S. Nenițescu
- Mihail G. Cantacuzino
- Dimitrie A. Grecianu
- Constantin Garoflid[1].
Publicațiile partidului
[modificare | modificare sursă]- Timpul (15 martie 1876 – 17 martie 1884; 13 noiembrie 1889 – 14 decembrie 1900)
- Epoca (16 noiembrie 1885 – 14 iunie 1889; 2 decembrie 1895 – 13 februarie 1901)
- Conservatorul (15 decembrie 1900 – 15 noiembrie 1914)
- Steagul (14 noiembrie 1914 – iulie 1922)
Note
[modificare | modificare sursă]- ^ a b c Scurtu 1982, p.41n; pentru data de fondare a partidului este indicată februarie 1880, fără a fi specificată ziua din lună.
- ^ Scurtu 1982, p.42
- ^ Ioan Scurtu, Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu - Istoria Românilor între anii 1918–1940, pe pagina de web creată de Universitatea București.
Bibliografie
[modificare | modificare sursă]- Ioan Scurtu, Viața politică din România 1918–1944, Albatros, 1982.
- Anastasie Iordache, Originile și constituirea Partidului Conservator din România, Editura Paideia, 1999