Carta Internațională a Drepturilor Omului

Eleanor Roosevelt susținând versiunea în limba spaniolă a Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Se cunoaște drept Carta internaționala a drepturilor omului (International Bill of Human Rights ^[1] următorul ansamblu de instrumente ce privesc drepturile omului, proclamate de Organizația Națiunilor Unite, în diferite momente:

Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice (PIDCP), adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția^⁠(d) 2200A (XXI) din 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976.
Pactul Internațional privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale (PIDESC), adoptat de catre Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în Rezoluția 2200A (XXI) din 16 decembrie 1966 și intrarea în vigoare la 3 ianuarie 1976.
Protocoalele facultative (Protocolul Facultativ al Pactului Internațional privind Drepturile Civile și Politice^⁠(d); Secundul Protocol Facultativ al Pactului Internațional privind Drepturile Civile și Politice, destinat abolirii pedepsei cu moartea^⁠(d); și Protocolul Facultativ al Pactului Internațional privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale^⁠(d), adoptat de către Adunarea Generală la 10 decembrie 2008 și intrat în vigoare la 5 mai 2013^[2])
Declarația universală a drepturilor omului, adoptată de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția 217 A (III) din 10 decembrie 1948 la Paris.

Declarația universală a drepturilor omului are caracter de drept internațional cutumiar, constituind un punct de referință care trasează orientări sau linii, și care, deși adesea citată în legile fundamentale sau in constituțiile multor țări, și în alte legi interne, cu toate acestea, nu are condiție de acord internațional sau de tratat internațional.

Cele două pacte internationale: cel Economic, Social și Cultural și cel al Drepturilor Civile și Politice constituie acorduri obligatorii, aprobate de către Adunarea Generală în 1966, acorduri ce promovează Declarația universală, concretizând în obligații juridice, drepturile cuprinse în ea, și stabilește organisme care să monitorizeze respectarea de către Statele care sunt parte in acele pacte. Aceste două pacte, sunt cunoscute de asemene sub numele de Pactele de la New York^⁠(d).

Protocoalele facultative (facultativ, în sensul său de opțional) sunt instrumente adiționale ale tratatelor privind drepturilor omului, tratate care instituie proceduri (de exemplu, investigarea, plângerea sau diverse tipuri de comunicări), în legătură cu tratatul principal, sau, de asemenea, dezvolta particulare aspecte ale acestuia. Protocoalele facultative au statut de tratate internaționale și sunt deschise către o adițională semnare și ratificare de către statele care sunt parte ale acelui tratat principal. Unele protocoale facultative experimentează necesitatea de a face parte din tratatul principal, în timp ce altele nu, după cum ele însele stabilesc.

Note

^ „Derecho Internacional”. 21 februarie 2010. Arhivat din original la 21 februarie 2010. Accesat în 22 mai 2018.
^ „United Nations Treaty Collection”. Arhivat din original la 17 mai 2019. Accesat în 22 mai 2018.

Legături externe

Vezi și

[1] „Derecho Internacional”. 21 februarie 2010. Arhivat din original la 21 februarie 2010. Accesat în 22 mai 2018.

[2] „United Nations Treaty Collection”. Arhivat din original la 17 mai 2019. Accesat în 22 mai 2018.

[1]

[2]