Germania Nazistă

	Istoria Germaniei
	; Acest articol este parte a unei serii
Antichitatea
	Triburile germanice
	Perioada migrațiilor
	Imperiu Francilor
Evul Mediu
	Sfântul Imperiu Roman
	Colonizarea răsăritului
Apariția națiunii germane
	Confederația Rinului
	Confederația Germană
	Confederația Germană de Nord
Imperiul German
	Imperiul German
	Primul Război Mondial
Republica de la Weimar
	Republica de la Weimar
Germania nazistă
	Germania nazistă
	Al Doilea Război Mondial
Germania postbelică
	Germania între 1945-1990
	Ocupația și împărțirea
	Expulzarea germanilor
	Republica Democrată Germană
	Germania de Vest
	Reunificarea Germaniei
Germania modernă
	Germania
	Portal Germania; v • d • m

Germania Nazistă

Germania

Marele Imperiu German

Großdeutsches Reich¹

↓

1933 – 1945

↓


Drapel	Stema Germaniei naziste

Deviză națională

"Ein Volk, ein Reich, ein Führer."
„Un popor, un imperiu, un conducător.”

Imn național

Das Lied der Deutschen
(«Cântecul germanilor»)

Horst-Wessel-Lied
(«Cântecul lui Horst Wessel»)

Germania în 1942, la apogeul său teritorial

Limbă

Guvernare

Dictatură totalitară
Totalitarism
fascista]]

Conducător

- 1933 – 1934

Paul von Hindenburg (Președinte)

- 1934 – 1945

Adolf Hitler (Conducător - Führer)

- 1945

Karl Dönitz (Președinte)

Legislativ

Reichstag[*]

Istorie

Fondare

Economie

Goldmark (până în 1914)
Papiermark (după 1914)

Precedat de

Succedat de

	Republica de la Weimar
	Saar
	Austria
	Cehoslovacia
	Luxemburg

Zonele aliate de ocupație din Germania
Zonele aliate de ocupație din Austria
Cehoslovacia
Polonia
Luxemburg
Iugoslavia

1. Între 1933 și 1943 Deutsches Reich, după aceea Großdeutsches Reich.
2. Era folosită doar prima strofă.

Germania Nazistă, Germania național-socialistă, Germania hitleristă sau Al Treilea Reich (Al Treilea Imperiu, Imperiul German 1933–1945) este statul german din anii 1933–1945, aflat sub conducerea totalitară a Partidului Muncitoresc German Național-Socialist nazist, NSDAP și a dictatorului nazist Adolf Hitler, supranumit "der Führer" („Conducătorul”).

Denumirea „Al Treilea Reich”, în germană Drittes Reich, sinonimă pentru Germania Nazistă, a fost folosită pentru prima oară în 1922, preluată din titlul cărții scriitorului Arthur Moeller van den Bruck. Acest titlu a fost adoptat de propaganda nazistă, considerând Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană ca primul Reich, Imperiul German dintre anii 1871–1918 ca pe cel de-al doilea, și actualul lor regim ca pe cel de-al treilea. Numerotarea a fost făcută și pentru a sugera reîntoarcerea la vechea glorie germană, odată cu abolirea Republicii de la Weimar din 1919–1933.

Cel de-al Treilea Reich „Reich-ul milenar” (sau „Reich-ul de o mie de ani”), era un titlu menit să propage ideea că ideologia și puterea nazistă sunt invincibile, vor dura chiar și 1000 de ani, aidoma Sfântului Imperiu Roman (Imperiul romano-german). Partidul nazist (NSDAP) a combinat simbolurile tradiționale germane cu simbolurile naziste pentru a sugera că toate erau identice, pentru a face legătura dintre trecutul glorios și viitorul, care se sugera că urma să fie, de asemeni, glorios. În momentele sale de glorie, cel de-Al Treilea Reich controla cea mai mare parte a Europei. În realitate, din cauza înfrângerilor suferite, în 1944, pe Frontul de Răsărit, din partea Uniunii Sovietice, României și altor aliați care s-au detașat de regimul nazist și, pe Frontul de Vest, din partea aliaților anglo-americani, în Al Doilea Război Mondial, „Reich-ul milenar” s-a prăbușit după 12 ani - între 1933 și 1945.

Pe durata celor 12 ani cât au fost la putere, naziștii au atacat și cotropit statele Europei continentale, cu excepția statelor fasciste Italia, România, Ungaria, Spania și Portugalia, statelor colaboratoare, ca Finlanda, Norvegia, Danemarca, Olanda, Turcia, Bulgaria și neutre, ca Andorra, Vaticanul, Suedia, Elveția și zonele din preajma Munților Urali. Acțiunile belicoase au avut menirea creării Germaniei Mari, cu capitala la Berlin, redenumită Welthauptstadt Germania („Germania, capitala lumii”). Noua Germanie urma să cuprindă între granițele ei pe toți „arienii”, apartenenții la Herrenrasse (cetățenii de origine germană "pură"). Această politică s-a soldat prin exterminarea a aproximativ 11 milioane de oameni de diverse etnii și categorii social-politice: evrei, romi, opozanți politici (liberali, comuniști ș.a.), masoni, marginalizați ai societății (persoane cu dizabilități, homosexuali). În plus, zeci de milioane de combatanți și civili din zonele de lupte au avut de suferit datorită războiului declanșat și purtat de naziști.

Cronologia evenimentelor

1919-1933: Republica de la Weimar, spre sfârșitul căreia au avut loc evenimentele care au dus la numirea lui Hitler în postul de Cancelar al Germaniei (30 ianuarie 1933).
1933: Gleichschaltung (în română: nivelare); sunt măsuri legale luate de naziști pentru a transforma instituțiile publice democratice în cele ale statului totalitar).
1935: Legile rasiale de la Nürnberg împotriva evreilor.
1939-1945: Declanșarea și desfășurarea celui de-Al Doilea Război Mondial, însoțit de mari crime de război și genocid, război care a provocat moartea a circa 55 milioane de oameni.
8 mai 1945: Capitularea necondiționată a Germaniei Naziste.

Politica antebelică (1933–1939)

În urma presiunilor făcute de cancelarul de până atunci, Franz von Papen, generalul Kurt von Schleicher a eșuat în încercările sale de a forma un guvern viabil. În alegerile generale libere pentru Reichstag (parlament) din 1932 Partidul nazist (NSDAP) nu a atins majoritatea absolută, ci doar cea relativă. Totuși aceasta a fost suficientă pentru intrarea naziștilor în parlament. La 30 ianuarie 1933, președintele Germaniei, Paul von Hindenburg îl numește cancelar pe Adolf Hitler.

Consolidarea puterii

Noul guvern a instaurat dictatura hitleristă, luând o serie de măsuri într-o succesiune rapidă (vezi Gleichschaltung pentru detalii). La 27 februarie 1933 Hermann Göring a înscenat incendierea Reichstag-ului, acțiune care a fost urmată imediat de Decretul Incendiului Reichstag-ului, care abroga dreptul "habeas corpus" precum și alte legi și drepturi cetățenești. O consolidare mai mare a puterii a fost actul Gesetz über den Neuaufbau des Reichs (Legea pentru reconstruirea Reich-ului) de la 30 ianuarie 1934. Acest act a schimbat Germania „Republicii de la Weimar”, care era un stat federal puternic descentralizat, într-un stat centralizat. Au fost desființate parlamentele statelor federației, transferând drepturile suverane ale poporului guvernului central; administrațiile statelor federale au fost puse sub controlul administrației centrale. Ultimul act administrativ care a transformat, practic, peste noapte, Germania într-o dictatură, a fost Ermächtigungsgesetz (Legea împuternicirii), emisă în martie 1934. Aceasta dădea cancelarului Germaniei aceleași puteri legislative ca și cele ale Reichstag-ului, proclamând că șeful guvernului poate aproba amendamente la constituție în mod arbitrar, și asigurându-i cancelarului puteri speciale în caz de urgență, care suspendau practic toate libertățile civile și transformau Germania într-o țară cu un sigur partid politic.

La moartea președintelui Hindenburg, la 2 august 1934, parlamentul dominat de naziști a unit funcțiile oficiale de Reichspräsident (președintele Reich-ului) și Reichskanzler (cancelar, prim-ministru) într-una singură, și l-a învestit pe Hitler cu noul titlu de Führer und Reichskanzler (conducător și cancelar al Reich-ului).

Doar armata a rămas independentă de controlul nazist. Membrii organizației paramilitare Sturmabteilung, prescurtat SA ("Cămășile brune"), au așteptat să obțină poziții dominante în noua configurație a puterii. Dorind să păstreze relațiile bune cu armata, Hitler a inițiat, în noaptea de 30 iunie 1934, așa-zisa Noapte a cuțitelor lungi, o acțiune de epurare a liderilor SA ca și a altor inamici politici, acțiune dusă la îndeplinire de o altă structură de elită a naziștilor, SS-ul. La scurt timp după aceasta, comandanții forțelor armate regulate au jurat credință noului stăpân al Germaniei.

Înființarea unei forțe polițienești acționând în afara autorității civile, Gestapo (prescurtare de la Geheime Staatspolizei, poliția secretă de stat), a pus în lumină tactica naziștilor de a folosi mijloace de forță pentru a controla direct societatea germană. Luând exemplul epurărilor staliniste, această structură a „descoperit” peste 100.000 de "spioni" și de "trădători", toți fiind din rândul criticilor regimului și al disidenților. Cei mai mulți germani de rând, mulțumiți de creșterea economică și de standardul de viață îmbunătățit, au rămas tăcuți și supuși. Dar mulți oponenți politici, îndeosebi comuniști și socialiști, au fost pârâți de turnătorii omniprezenți, apoi încarcerați în închisori și lagăre, unde au fost maltratați, mulți dintre ei fiind chiar torturați și uciși. Numărul victimelor politice ucise sau dispărute în primii ani ai regimului nazist este estimat la mai multe zeci de mii.

Pentru opoziția politică din această perioadă, vezi Rezistența germană

Politica socială

Vezi, de asemenea, Politica rasială a Germaniei naziste

Regimul nazist a fost caracterizat prin controlul politic al fiecărui aspect al societății cu scopul atingerii "purității rasiale", sociale și culturale a „arianului”, a „nordicului”. Arta abstractă și arta de avangardă au fost scoase din muzee și expuse în manifestări speciale drept entartete Kunst („artă degenerată”), fiind ridiculizată. Însă mulțimile care vizitau aceste expoziții de „artă decadentă” eclipsau de multe ori pe cei care se duceau la expozițiile de artă oficială. Un exemplu notabil a fost în ziua de 31 martie 1937, când o mulțime uriașă a stat la rând să vadă o expoziție de „artă degenerată” în München, în timp ce la expoziția oficială, unde erau puse pe simeze 900 de lucrări aprobate personal de Hitler, a venit doar un grup mic de persoane lipsite de entuziasm.

Naziștii și-au atins scopurile prin persecutarea și uciderea celor considerați impuri, principalele ținte fiind evreii, romii, martorii lui Iehova și homosexualii.

Prin legile de la Nürnberg din 1935, evreilor germani li s-a anulat cetățenia germană și li s-a interzis să mai ocupe funcții în instituțiile statului. Cei mai mulți evrei germani angajați și-au pierdut slujbele, locurile lor de muncă fiind luate de șomerii considerați corespunzători din punct de vedere etnic-rasial („arieni”). La 9 noiembrie 1938 naziștii s-au dedat la un pogrom împotriva evreilor, acțiunea organizată pe plan național fiind denumită Kristallnacht (noaptea de cristal). S-a folosit acest nume deoarece numeroasele geamuri și vitrine sparte făceau ca străzile să pară acoperite cu cristal. Actualmente, pentru acest act nazist samavolnic se folosește denumirea Pogromnacht - noaptea pogromului. Drept consecință a situației create, peste 200.000 de evrei au fost nevoiți să părăsească Germania până în septembrie 1939, proprietățile fiindu-le confiscate de statul nazist.

Naziștii au inițiat și alte programe de exterminare a membrilor „slabi” sau „nepotriviți” din populația germană. Este vorba de programul de eutanasie T-4, în timpul desfășurării căruia au fost uciși zeci de mii de germani handicapați și bolnavi incurabili. Această măsură criminală a fost luată în cadrul eforturilor de „menținere a purității rasei superioare germane” (Herrenvolk), după cum spuneau propagandiștii naziști. Tehnicile de asasinare în masă experimentate în timpul acestei perioade au fost aplicate, mai târziu, și în lagărele de exterminare, culminând în ferocitate și brutalitate la holocaust și alte crime împotriva umanității. Tot ca urmare a legilor din 1933, peste 400.000 de persoane considerate ca având defecte genetice, o gamă care acoperea bolile începând de la cele mintale și până la alcoolism, au fost supuse sterilizării obligatorii.

Cercetări de dată recentă au arătat că naziștii s-au bucurat de sprijinul populației până târziu, spre sfârșitul războiului, în principal datorită programelor de asistență socială.

Politica economică

Fișier:20 Deutschmark note 3rd Reich.jpg

Marca germană a căpătat o mare valoare în timpul celui de-al Treilea Reich

Atunci când naziștii au ajuns la putere, cea mai presantă problemă era rata șomajului foarte ridicată, (peste 40%). Conducerea economică a statului a fost dată pentru început unui bancher foarte respectat, Hjalmar Schacht. Sub conducerea sa a fost schițată o nouă politică economică pentru ridicarea națiunii. Unele dintre primele măsuri luate a fost desființarea sindicatelor și impunerea controlului salariilor.

Guvernul a început să crească masa monetară prin creșterea masivă a deficitului bugetar. Însă, în același timp, guvernul a impus o rată a dobânzii de maxim 4,5 %, creând o acumulare masivă în fonduri de împrumut. Situația a fost rezolvată prin crearea unor companii-fantomă care plăteau pentru bunuri cu obligațiuni. Cea mai faimoasă dintre acestea a fost compania MEFO, iar obligațiunile folosite ca monedă au devenit cunoscute drept „chitanțe mefo”. Deși s-a promis că aceste obligațiuni vor putea fi schimbate pe bani reali, în acest fel, prăbușirea fondurilor a fost amânată până după prăbușirea Reich-ului. Aceste manevre financiare complicate au fost folosite pentru ascunderea cheltuielilor militare care încălcau Tratatul de la Versailles.

În mod normal, efectele controlului prețurilor combinat cu o mare creștere a masei monetare ar fi trebuit să ducă la dezvoltarea pieței negre, dar pedepsele foarte aspre (infractorii fiind trimiși în lagăre de concentrare sau împușcați pe loc) au împiedicat apariția fenomenului. Măsurile represive au ținut, de asemenea, volatilitatea scăzută, reducând presiunea inflaționistă. Noua politică economică a redus importurile pentru bunurile de larg consum și s-a concentrat pe producția de export. Comerțul exterior a fost redus până la aproximativ o treime din nivelul atins în 1929 pe toată durata perioadei naziste. Controlul asupra valutelor străine a fost extins, ducând la supraevaluarea mărcii germane. Acestea s-au dovedit soluții salvatoare în scăderea hotărâtoare a șomajului.

Industria a rămas, în cea mai mare parte, nenaționalizată, iar interesul pentru afaceri a rămas, în continuare, motivat de obținerea profiturilor. Industria a fost, însă, obligată să folosească strict cote de aprovizionare și resurse materiale locale. Toate aceste reglementări erau hotărâte de comitete administrative compuse din funcționari ai statului și reprezentanți ai sectorului privat. Concurența era limitată atâta vreme cât marile companii erau organizate în comitetele administrative sus-numite în carteluri. S-au făcut naționalizări selective ale întreprinderilor care refuzau să se supună noilor reglementări. Băncile care fuseseră naționalizate în „Republica de la Weimar” au fost retrocedate foștilor proprietari, fiecare comitet administrativ având ca membru și o bancă care finanța întreaga organizație.

Economia germană a trecut, mai târziu, sub conducerea lui Hermann Göring, când, la 18 octombrie 1936, Reichstag-ul a anunțat începerea unui plan cincinal pentru a pune economia germană pe o bază necesară producției de război. Planul cincinal s-a terminat, din punct de vedere teoretic, în 1940, dar, din acest moment, Göring și-a făcut o importantă bază a puterii din prerogativa sa de „conducător al planului cincinal”, care a condus, efectiv, economia și problemele producției.

Sub conducerea lui Fritz Todt s-a derulat și un proiect masiv de lucrări publice, rivalizând cu New Deal-ul, atât în scop, cât și în amploare, cea mai importantă realizare fiind rețeaua de autostrăzi. Odată ce a fost pusă pe picioare, uriașa organizație pe care a creat-o Todt a fost folosită pentru construirea de buncăre, adăposturi subterane și tranșee în toată Europa. O altă latură a noii economii germane a reprezentat-o producția pentru o reînarmare masivă, având ca scop creșterea armatei de la un efectiv de 100.000 soldați până la câteva milioane.

În 1942 cheltuielile de război sporite și moartea lui Todt au dus la trecerea la completă economie de comandă, sub controlul lui Albert Speer.

Statele marionetă

Albania (după abandonarea Italiei)
Ungaria (1944 - 1945)
Slovacia (1939 - 1945)
Croația (1941 - 1945)

Al Doilea Război Mondial

Deși intențiile revanșarde germane - după înfrângerea din războiul anterior - erau evidente, majoritatea conducătorilor statelor europene au preferat să facă abstracție de ele sau, să se străduiască să-și creeze relații amicale cu Hitler. În pofida pactelor de colaborare și apărare reciprocă, Arthur Neville Chamberlain, politicianul britanic care a îndeplinit funcția de prim-ministru al Regatului Unit între 1937 și 1940^[1], după o discuție cu Hitler la München în 1938, a revenit la Londra cu umbrela într-o mână și Acordul de la München în cealaltă, acord prin care a trădat obligațiile de apărare reciprocă cu Cehoslovacia și a acceptat Germaniei Naziste să anexeze forțat regiunea Sudetă a Cehoslovaciei^[2].

În 1939, acțiunile germane au dus la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa. Polonia, Franța, Danemarca, Norvegia, Belgia și Olanda au fost invadate. La început, Anglia nu s-a străduit să-i ajute pe aliații europeni, iar Germania, ca recompensă, a supus Marea Britanie unui intens bombardament aerian (bătăliei Angliei). După invadarea Greciei și a nordului Africii, Germania a atacat Uniunea Sovietică, în 1941, și a declarat război și SUA, după atacul japonez asupra bazei navale de la Pearl Harbor, din statul american Hawaii, din același an.

Persecutarea minorităților a continuat atât în Germania, cât și în teritoriile ocupate sau dependente, (precum România). Din 1941 evreilor li s-a impus purtarea în public a unui ecuson cu steaua lui David pe fond galben cusut pe haine. Evreii au fost mutați, în majoritate, în ghetouri, unde au fost izolați de restul populației. În ianuarie 1942, la Conferința de la Wannsee, sub conducerea lui Reinhard Heydrich, a fost schițată așa-zisa „Soluția finală a problemei evreiești” ("Endlösung der Judenfrage") din Europa. Din acest moment până la terminarea războiului, aproximativ șase milioane de evrei, dar și alții (romi, homosexuali, slavi, prizonieri politici, masoni și alții) au fost exterminați în mod sistematic și, peste zece milioane de oameni au fost reduși cu forța la starea de sclavi. Deoarece majoritatea victimelor unui popor au fost evrei, acest genocid a fost denumit Holocaust, din cuvântul ebraic Șoa. Germanii foloseau termenul eufemistic Endlösung — „soluție finală”, (în România, echvalentul folosit de regimul lui Ion Antonescu a fost „Curățirea terenului”). Mii de oameni erau transportați zilnic în lagărele de exterminare (supranumite și „fabricile morții”) sau în lagărele de concentrare (Konzentrationslager, abreviat oficial KL și postbelic KZ, pronunțat ca-țet). Lagărele de concentrare (unele dintre ele foste centre de detenție transformate mai apoi, în uzine pentru uciderea în masă) aveau instalații pentru exploatarea muncii de sclavi a întemnițaților și pentru asasinarea condamnaților și distrugerea rămășițelor lor. Intenția a fost, mai întâi, internarea în lagărele de concentrare, de unde internații urmau să fie mutați și uciși în lagărele de exterminare din Răsărit (Polonia ș.a.).

În paralel cu Holocaustul, naziștii au dus o politică dură de cucerire, colonizare și exploatare a teritoriilor capturate de la Uniunea Sovietică și de la Polonia și a populației lor slave, ca parte a Generalplan Ost (Planul General pentru Est). Conform estimărilor, 20 de milioane de civili sovietici, 3 milioane de polonezi (ne-evrei) și 7 milioane de soldați ai Armatei Roșii au fost uciși în acest război numit de ruși Marele război pentru apărarea Patriei. Planul nazist era să extindă Lebensraum („spațiul vital”) german spre est, sub pretextul oficial al apărării civilizației occidentale împotriva bolșevismului.

Începând cu februarie 1943, după victoria de la Stalingrad, sovieticii au început o puternică contraofensivă împotriva armatelor germane, obținând, în luna iulie, o altă izbândă răsunătoare în bătălia de tancuri de la Kursk-Oriol. Până în februarie 1944, armatele naziste au fost forțate să se retragă spre vest, până la fosta graniță a Poloniei, dând speranțe că războiul se va termina curând. Aliații au deschis, în cele din urmă, un al doilea front în Normandia, în iunie 1944, dar sovieticii reușiseră deja să întoarcă soarta războiului împotriva naziștilor, în principal, datorită eforturilor lor umane, cu numai aproximativ 5 - 15 % din materialele de aprovizionare venite din vest. Trupele sovietice care avansau spre vest au făcut joncțiunea cu cele ale aliaților lor occidentali pe fluviul Elba la 26 aprilie 1945, în dreptul localității Torgau.

La 30 aprilie 1945, după ce sovieticii pătrunseseră până în centrul capitalei Berlin, Hitler s-a sinucis. În perioada 4 – 8 mai 1945, Germania a capitulat și armata germană s-au predat necondiționat. Acesta a fost sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa și, odată cu crearea Comisiei Aliate de Control, la 5 iunie 1945, cele patru Puteri Aliate „și-au asumat suprema autoritate în ceea ce privește Germania” (Declarația cu privire la înfrângerea Germaniei, Departamentul de Stat al SUA, Seria "Tratate și alte acte internaționale" nr. 1520).

Consecințe

Puterile victorioase au împărțit Germania, mai întâi, în 4 zone de ocupație. La Conferința de la Potsdam, granițele germane din zona sovietică de ocupație au fost mutate către vest, cea mai mare parte a teritoriului fiind dată Poloniei, ca o compensație pentru pierderea teritoriilor răsăritene poloneze în favoarea Uniunii Sovietice. Aproximativ jumătate din Prusia Orientală germană a fost anexată de către URSS, zonă numită în zilele noastre Kaliningrad. Exodul germanilor din Europa Răsăriteană, care a fost inițiat de Pactul Molotov-Ribbentrop, a fost terminat după război, când, practic, toți germanii din Europa Centrală au fost "reașezați" (alungați) la vest de linia Oder-Neisse, mutare care a afectat aproximativ 17 milioane de etnici germani. Zonele de ocupație franceză, americană și engleză au devenit mai târziu Germania de Vest, în timp ce zona sovietică a devenit Germania Răsăriteană comunistă. Germania de Vest s-a refăcut din punct de vedere economic până la sfârșitul anilor ’60, proces denumit Wirtschaftswunder – "miracol economic", în principal, datorită ajutorului economic american primit prin Planul Marshall, în timp ce Estul s-a refăcut mai încet sub comunism, în mare parte, datorită reparațiilor de război plătite Uniunii Sovietice și ca efect al economiei planificate centralizate.

După război, mai mulți lideri naziști care au supraviețuit războiului au fost puși sub acuzare de Tribunalul Aliat la Procesele de la Nürnberg, pentru crime împotriva umanității. O mică parte dintre ei au fost condamnați la moarte și au fost executați, dar cei mai mulți au fost eliberați după cel mult 10 ani de închisoare, invocându-se motive medicale sau vârsta înaintată. În anii ’60, ’70 și ’80 s-au făcut mai multe eforturi în Germania de Vest pentru judecarea celor care s-au făcut direct responsabili de crime împotriva umanității (de exemplu: Procesele de la Auschwitz). Cu toate acestea, mulți dintre cei care nu au fost printre conducătorii importanți au continuat să trăiască nestingheriți în toată această perioadă și mai târziu, în timp ce alții au reușit să fugă și să se ascundă în alte țări.

În toate statele europene în care au existat mișcări fasciste s-au luat măsuri legale pentru pedepsirea membrilor fostelor partide naziste sau fasciste. Totuși, unii dintre foștii conducători naziști au găsit mijloace de a se adapta noilor circumstanțe.

Copiii naziștilor, cei născuți în teritoriile ocupate de armata nazistă și care au avut ca tați soldați germani, inclusiv copiii Lebensborn, au fost uneori victimele diverselor represalii necontrolate, neoficiale.

Vezi și Procesele de la Nürnberg

Organizarea celui de-al Treilea Reich

Conducătorii Germaniei naziste au creat un număr mare de organizații pentru a-i ajuta să rămână la putere. Au reînarmat și au întărit armata, au pus la punct un aparat al securității statului extrem de puternic și și-au creat propria armată a partidului, Waffen SS.

Numind în diferite poziții din guvern numai membri ai partidului nazist NSDAP, până în 1933, guvernul german și partidul nazist au devenit, practic, una și aceeași organizație. Până în 1938, prin intermediul politicii de Gleichschaltung, instituțiile politice și administrative locale și-au pierdut orice putere și au fost subordonate liderilor naziști, cunoscuți sub numele de Gauleiter (aceștia erau liderii provinciilor, în germană Gau, conform noii împărțiri administrativ-teritoriale).

Organizarea statului nazist, așa cum a fost în 1944, se prezenta astfel:

Șeful statului și al guvernului

Führer und Reichskanzler - Adolf Hitler

Guvernul și autoritățile federale

Biroul Cancelariei Reich-ului condus de Hans Lammers
Biroul Cancelariei Partidului condus de Martin Bormann
Biroul Cancelariei Prezidențiale condus de Otto Meissner)
Consiliul cabinetului privat condus de Konstantin von Neurath
Cancelaria führerului condusă de (Philip Bouhler)

Demnitățile publice ale Reich-ului

Conducătorul planului cincinal – Hermann Göring
Inspectorul silvic principal al Reich-ului – Hermann Göring
Inspectorul autostrăzilor
Președintele Băncii Reich-ului
Conducătorul Tineretului Reich-ului
Conducătorul Trezoreriei Reich-ului
Inspectorul general al Capitoliului Reich-ului
Consilierul pentru Capitoliul Mișcării (München)

Miniștri ai Reich-ului

Ministrul de externe al Reich-ului – Joachim von Ribbentrop
Ministrul de interne al Reich-ului – Wilhelm Frick, Heinrich Himmler
Ministrul Reich-ului pentru culturalizarea publică și propagandă – Joseph Goebbels
Ministrul aviației Reich-ului – Hermann Göring
Ministrul Finațelor Reich-ului – Lutz Schwerin von Krosigk
Ministrul Justiției Reich-ului – Franz Schlegelberger
Ministrul economiei Reich-ului – Walther Funk
Ministrul Reich-ului pentru alimentație și agricultură – Walther Darre
Ministrul muncii din Reich – Franz Seldte
Ministrul Reich-ului pentru știință, educație și instrucție publică – Bernhard Rust
Ministrul Reich-ului pentru afaceri religioase – Hanns Kerrl
Ministrul Transporturilor Reich-ului – Julius Dorpmüller
Ministrul poștei Reich-ului – Wilhelm Ohnesorge
Ministrul Reich-ului pentru arme, muniții și armament – Fritz Todt, Albert Speer
Ministru fără portofoliu al Reich-ului – Konstantin von Neurath, Hans Frank, Hjalmar Schacht, Arthur Seyss-Inquart

Autorități de ocupație

Ministrul Reich-ului pentru teritoriile estice ocupate – Alfred Rosenberg
Guvernoratul general al Poloniei – Hans Frank
Protectoratul Reich-ului pentru Boemia și Moravia – Konstantin von Neurath
- Adjunctul Protectoratului Reich-ului pentru Boemia și Moravia – Reinhard Heydrich
Guvernatorul militar al Franței

Ramura legislativă

Reichstag
- Purtătorul de cuvânt al Reichstagului – Hermann Göring
Reichsrat (desființat pe 14 februarie 1934)

Armata, (Wehrmacht)

Oberkommando der Wehrmacht (OKW) — Înaltul comandament al forțelor armate

Șeful Comandamentului suprem al forțelor armate – Generalfeldmarschall Wilhelm Keitel

Șeful Marelui stat major – Alfred Jodl

Oberkommando des Heeres (OKH) — Marele stat major

Comandanții Armatei

Generaloberst Werner von Fritsch (1935 – 1938)

Generalfeldmarschall Walther von Brauchitsch (1938 – 1941)

Führer și Reichskanzler Adolf Hitler (1941 – 1945)

Generalfeldmarschall Ferdinand Schörner (1945)

Oberkommando der Marine (OKM) — Marele stat major al Marinei

Comandanții Marinei

Großadmiral Erich Raeder (1928 – 1943)

Großadmiral Karl Dönitz (1943 – 1945)

Generaladmiral Hans-Georg von Friedeburg (1945)

Oberkommando der Luftwaffe (OKL) — Marele stat major al Aviației

Comandanții Aviației

Reichsmarschall Hermann Göring (până în 1945)

Generalfeldmarschall Robert Ritter von Greim (1945)

das Heer — Armata de uscat
die Luftwaffe — Aviația de război
- Reichsluftschutzbund — Aviația partidului nazist – Rezerva auxiliară
die Kriegsmarine — Marina de război
Abwehr — Spionaj și Contraspionaj

Organizații paramilitare

Sturmabteilung (SA)
Schutzstaffel (SS)
- Allgemeine SS
- Waffen SS
- Germanische SS
Deutscher Volkssturm
Nationalsozialistisches Kraftfahrerkorps (NSKK)
Nationalsozialistisches Fliegerkorps (NSFK)

Poliția de stat

Biroul Central al Securității Reich-ului (RSHA — Reichssicherheitshauptamt)

Ordnungspolizei (Orpo)
- Schutzpolizei (Schupo)
- Gendarmerie
- Gemeindepolizei
Sicherheitspolizei (Sipo)
- Geheime Staatspolizei (Gestapo)
- Reichskriminalpolizei (Kripo)
- Sicherheitsdienst (SD)

Organizații politice

Partidul nazist — Partidul Muncitoresc German Național-Socialist (abreviat NSDAP)
Organizații ale tineretului
- Hitler-Jugend — Tineretul Hitlerist (pentru băieți și bărbați tineri) (HJ)
- Bund Deutscher Mädel (pentru fete și femei tinere)
- Deutsches Jungvolk (pentru băieții și fetele cu vârsta cuprinsă între 6 și 8 ani)

Organizații ale muncii

Deutscher Arbeitsfront – Frontul German al Muncii
- Reichsarbeitsdienst
- Kraft durch Freude
Organizația Todt
- Transport-Korps Speer

Organizații ale serviciilor publice

Deutsche Reichsbahn – Căile Ferate Germane
Reichspost – Serviciile poștale
Deutsches Rotes Kreuz – Crucea roșie germană

Organizații religioase

Deutsche Christen, „creștinii germani”, organizație rasistă în cadrul protestantismului german
Biserica Evanghelică Germană, condusă de „episcopul imperial” Ludwig Müller de la „creștinii germani”. Promovarea acestei biserici-marionetă a celui de-al Treilea Reich a dus la rezistența unei minorități în cadrul protestantismului german, care a proclamat în 1934 Biserica Mărturisitoare. Reprezentanții Bisericii Mărturisitoare au fost persecutați de naziști.

Organizații academice

Liga profesorilor universitari național-socialiști germani
Liga studenților național-socialiști

Persoane importante în Germania nazistă

Pentru lista membrilor guvernului lui Hitler vezi Membrii guvernului lui Hitler, ianuarie 1933 - aprilie 1945

Conducătorii Germaniei naziste

Adolf Hitler — Führer
Hermann Göring — Reichsmarshall și Ministru-Președinte al Prusiei, ministru al Aviației.
Rudolf Hess — Adjunctul Führerului
Joseph Goebbels — Ministru al Propagandei
Heinrich Himmler — Comandantul SS
Albert Speer — Prim-Arhitect, Ministru pentru Armament (din 1942)
Martin Bormann — Parteikanzlei
Joachim von Ribbentrop — Ministru de Externe
Alfred Rosenberg — Reichsleiter
Walter Funk — Ministru Industriilor
Wilhelm Frick — Ministru de Interne
Hans Lammers — Șeful cancelariei Reich-ului
Otto Meissner — Șeful Cancelariei
Hjalmar Schacht — Ministru, Președintele Reichsbank
Konstantin von Neurath — Șeful Guvernului Secret
Fritz Todt — Inspector General pentru Drumuri
Hans Frank — Ministru, Șeful Academiei Germane de Drept
Robert Ley — Șeful Frontului German al Muncii
Baldur von Schirach — Șeful Organizației Tineretului Nazist
Arthur Seyß-Inquart — Reichsstatthalter în Austria, Comisar pentru Olanda ocupată
Franz Guertner — Ministru al Justiției
Karl Brandt — Comisar al Reich-ului pentru Sănătate și Igienă
Alois Brunner
Hanns Kerrl — Ministru al Afacerilor Religioase
Otto Dietrich — Secretar de Stat, Șeful presei
Karl Hanke — Secretar de Stat, ministrul Propagandei
Bernhard Rust — Ministrul Educației
Franz Seldte — Ministrul Muncii
Konstantin Hierl — Șeful Serviciului de Muncă
Hans von Tschammer und Osten — Secretar de Stat și Șeful Sportului Reich-ului
Gertrud Scholtz-Klink — Conducătoarea Femeilor Reich-ului
Ernst Wilhelm Bohle — Secretar de Stat, Șeful Organizațiilor din Străinătate
Viktor Lutze Șeful de Stat Major al SA
Roland Freisler
Hans Fritzsche
Ernst Röhm
Karl Otto Koch
Herbert Lange
Arthur Axmann
Alfred Meyer
Erich Priebke
Fritz Sauckel
Carl Schmitt
Julius Streicher
Josef Terboven

Refugiați celebri

Supraviețuitori celebri ai masacrelor naziste

Note

^ „Neville Chamberlain pe site-ul Prim-ministrului Marii Britanii”. Arhivat din original la 11 octombrie 2011. Accesat în 15 ianuarie 2012.
^ Gilbert, Martin and Gott, Richard, The Appeasers (Weidenfeld Goldbacks, Weidenfeld and Nicholson, Londra, 1967), p. 178.

Bibliografie

„Al Treilea Reich”, David G.Williamson, traducere de Iris Manuela Gîtlan Anghel, 2013
„Sfârșitul. Rezistența sfidătoare și înfrângerea Germaniei lui Hitler, 1944-1945”, de Ian Kershaw, traducere de Cristina Ispas, Editura Corint - [1]

Vezi și

Legături externe

Axis History Factbook — Third Reich
Hitler's Obsession to Expel the Jews Arhivat în 10 iunie 2005, la Wayback Machine.
Document - Situația din Reich, sub lupa spionajului românesc^{[nefuncțională]}, 17 august 2006, Mihai Pelin, Jurnalul Național

[10uk-1] „Neville Chamberlain pe site-ul Prim-ministrului Marii Britanii”. Arhivat din original la 11 octombrie 2011. Accesat în 15 ianuarie 2012.

[Gilbert&Gott-2] Gilbert, Martin and Gott, Richard, The Appeasers (Weidenfeld Goldbacks, Weidenfeld and Nicholson, Londra, 1967), p. 178.

[1]

[2]

v d m Partidul Nazist
Lider	Anton Drexler (1919–1921) Adolf Hitler (1921–1945) Martin Bormann (1945)
Istorie	Ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler Puciul de la berărie Casa Brună din München Denazificare Legea germană a puterilor depline din 1933 Ahnenpass Certificat de arian Partidul Muncitoresc German Programul Național Socialist Nazism Noaptea cuțitelor lungi Congresul de la Nürnberg SA Societatea Thule
Birourile partidului	Amt Rosenberg Hitlerjugend Cancelaria lui Hitler Cancelaria Partidului Nazist Biroul de politică colonială Oficiul de Politică Militară Biroul de politică rasială Biroul de Afaceri Externe NSDAP/AO SS Biroul de Educație SS
Publicații	Völkischer Beobachter Das Schwarze Korps Das Reich Innviertler Heimatblatt Arbeitertum Der Angriff
Membri notabili	Artur Axmann Houston Stewart Chamberlain Kurt Daluege Richard Walther Darré Rudolf Diels Karl Dönitz Dietrich Eckart Adolf Eichmann Hans Frank Roland Freisler Wilhelm Frick Walther Funk Joseph Goebbels Hermann Göring Ernst Hanfstaengl Rudolf Hess Reinhard Heydrich Heinrich Himmler Rudolf Höss Ernst Kaltenbrunner Robert Ley Josef Mengele Konstantin von Neurath Joachim von Ribbentrop Ernst Röhm Alfred Rosenberg Bernhard Rust Fritz Todt Baldur von Schirach Arthur Seyss-Inquart Albert Speer Gregor Strasser Otto Strasser Julius Streicher Cosima Wagner
Derivate	Frontul Negru (Strasserism) / Uniunea Socială Germană Deutsche Reichspartei / Partidul Național Democrat al Germaniei Sozialistische Reichspartei
Alte articole	Școlile Adolf Hitler Chestiunea germană Horst-Wessel-Lied Problema evreiască Soluția finală Centrul de documentare din München Institutul Politic Național de Educație Germania Nazistă Cântece naziste Operațiunea Werwolf Gradele și insignele partidului nazist Școlile SS-Junker Mitul cuțitului înfipt în spate