Sari la conținut

Electrolit

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Electroliți)
Dezvoltare
Unul sau mai mulți editori lucrează în prezent la această pagină sau secțiune. Pentru a evita conflictele de editare și alte confuzii creatorul solicită ca, pentru o perioadă scurtă de timp, această pagină să nu fie editată inutil sau nominalizată pentru ștergere în această etapă incipientă de dezvoltare, chiar dacă există unele lacune de conținut.

Dacă observați că nu au mai avut loc modificări de 10 zile puteți șterge această etichetă.

Pagina a fost modificată ultima oară de către Wikiminds34 (Contribuții • Jurnal) acum 1 lună.

Un electrolit este un mediu care găzduiește ioni. Acești ioni facilitează conductivitatea electrică prin mișcarea lor, însă nu permit conductivitatea electronilor.[1][2][3] Acest mediu cuprinde majoritatea sărurilor solubile, acizilor și bazelor dizolvate într-un solvent polar, precum apa. Atunci când aceste substanțe se dizolvă, ele se descompun în cationi și anioni, care se răspândesc uniform în întregul solvent.[4] De asemenea, există electroliți în stare solidă. În domeniul medicinei și uneori în chimie, termenul de electrolit se referă la substanța care este dizolvată.[5][6]

Din punct de vedere electric, o astfel de soluție este neutră. Atunci când se aplică un potențial electric unei astfel de soluții, cationii din soluție sunt atrași de electrodul care are o abundență de electroni, în timp ce anionii sunt atrași de electrodul care are un deficit de electroni. Mișcarea anionilor și cationilor în direcții opuse în interiorul soluției generează un curent electric. Unele gaze, precum clorura de hidrogen (HCl), pot funcționa ca electroliți în condiții de temperatură ridicată sau presiune scăzută.[necesită clarificare] Soluțiile de electroliți pot rezulta și din dizolvarea unor polimeri biologici (de exemplu, ADN, polipeptide) sau sintetici (de exemplu, polistiren sulfonat), denumiți „polielectroliți”, care conțin grupări funcționale încărcate. O substanță care se disociază în ioni în soluție sau în topitură dobândește capacitatea de a conduce electricitatea. Sodiul, potasiul, clorura, calciul, magneziul și fosfatul în fază lichidă sunt exemple de electroliți.

În domeniul medical, înlocuirea electroliților devine necesară atunci când o persoană suferă de vărsături sau diaree prelungite, precum și în urma transpirației cauzate de activitatea atletică intensă. Există soluții comerciale de electroliți disponibile, în special pentru copiii bolnavi (de exemplu, sărurile de rehidratare orală, Suero Oral⁠(d) sau Pedialyte) și pentru sportivi (băuturi sportive). Monitorizarea nivelului electroliților este esențială în tratamentul anorexiei și bulimiei.

În domeniul științific, electroliții constituie una dintre componentele esențiale ale celulelor electrochimice.[7]

În cadrul medicinei clinice, referințele la electroliți se referă, de obicei prin metonimie, la ioni și, în special, la concentrațiile acestora (în sânge, ser, urină sau alte fluide corporale). Prin urmare, atunci când se menționează nivelurile de electroliți, se face de obicei referire la diferitele concentrații de ioni, nu la volumele de fluid.

Etimologie

[modificare | modificare sursă]

Termenul electrolit își are rădăcinile în limba greacă veche, unde ήλεκτρο- (ēlectro-) este un prefix asociat cu electricitatea, iar λυτός (lytos) înseamnă „capabil să fie dezlegat sau slăbit”.

Istorie

[modificare | modificare sursă]
Svante Arrhenius, pionierul conceptului de disociere a electroliților în soluție apoasă, a fost onorat cu Premiul Nobel pentru Chimie în 1903 pentru această descoperire.

În teza sa din 1884, Svante Arrhenius a oferit o explicație privind disocierea sărurilor cristaline solide în particule încărcate atunci când sunt dizolvate, realizare pentru care a primit Premiul Nobel pentru Chimie în 1903.[8][9][10][11] Arrhenius a explicat că, în procesul de formare a unei soluții, sarea se disociază în particule încărcate, pe care Michael Faraday (1791-1867) le-a numit „ioni” cu mulți ani înainte. Faraday presupunea că ionii sunt produși în procesul de electroliză. Arrhenius a sugerat că, chiar și în absența unui curent electric, soluțiile de săruri conțin ioni. Astfel, el a propus că reacțiile chimice în soluție sunt de fapt reacții între ioni.[9][10][11]

Nu mult timp după ipoteza lui Arrhenius despre ioni, Franz Hofmeister⁠(d) și Siegmund Lewith[12][13][14] au descoperit că diferite tipuri de ioni au efecte diferite asupra unor aspecte precum solubilitatea proteinelor. O ordonare consecventă a acestor ioni diferiți, în funcție de magnitudinea efectului lor, apare constant și în multe alte sisteme. Aceasta a devenit cunoscută sub numele de seria Hofmeister.

Deși originile acestor efecte nu sunt foarte clare și au fost dezbătute pe parcursul secolului trecut, s-a sugerat că densitatea de sarcină a acestor ioni este importantă[15] și ar putea avea de fapt explicații care provin din lucrările lui Charles-Augustin de Coulomb, de acum peste 200 de ani.

Formare

[modificare | modificare sursă]

Soluțiile de electroliți se formează de obicei atunci când sarea este introdusă într-un solvent, precum apa, iar componentele individuale se disociază datorită interacțiunilor termodinamice dintre moleculele de solvent și solut, într-un proces cunoscut sub numele de „solvatare”. De exemplu, atunci când sarea de masă (clorură de sodiu), NaCl, este adăugată în apă, sarea (un solid) se dizolvă în ionii săi componente, conform reacției de disociere.

NaCl (s) → Na + (aq) + Cl − (aq)

Este posibil ca anumite substanțe să reacționeze cu apa, producând ioni. De exemplu, dioxidul de carbon gazos se dizolvă în apă pentru a produce o soluție care conține ioni de hidroniu, carbonat și bicarbonat.

Sărurile topite pot fi, de asemenea, electroliți. De exemplu, atunci când clorura de sodiu este topită, lichidul conduce electricitatea. În special, lichidele ionice, care sunt săruri topite cu puncte de topire sub 100 °C,[16] sunt un tip de electroliți neapoși foarte conductivi și, astfel, au găsit din ce în ce mai multe aplicații în pile de combustibil și baterii.[17]

Un electrolit dintr-o soluție poate fi descris ca „concentrat” dacă are o concentrație mare de ioni sau „diluat” dacă are o concentrație scăzută. Dacă o proporție mare de solut se disociază pentru a forma ioni liberi, electrolitul este puternic; dacă majoritatea solutului nu se disociază, electrolitul este slab. Proprietățile electroliților pot fi exploatate folosind electroliză pentru a extrage elementele constitutive și compușii conținuți în soluție.

Metalele alcalino-pământoase formează hidroxizi care sunt electroliți puternici cu solubilitate limitată în apă, datorită atracției puternice dintre ionii lor constitutivi. Aceasta limitează utilizarea lor în situațiile în care este necesară o solubilitate ridicată.[18]

În 2021, cercetătorii au descoperit că electrolitul poate „facilita în mod semnificativ studiile de coroziune electrochimică în medii mai puțin conductoare”.[19]

Importanța fiziologică

[modificare | modificare sursă]

În fiziologie, ionii primari ai electroliților sunt sodiul (Na+), potasiul (K+), calciul (Ca2+), magneziul (Mg2+), clorura (Cl−), fosfatul de hidrogen (HPO42−), și carbonatul acid (HCO3−).[20][verificare eșuată] Simbolurile de sarcină electrică plus (+) și minus (-) indică faptul că substanța este ionică și are o distribuție dezechilibrată a electronilor, rezultat al disocierii chimice. Sodiul este principalul electrolit găsit în lichidul extracelular, iar potasiul este principalul electrolit intracelular;[21] ambele sunt implicate în echilibrul fluidelor și controlul tensiunii arteriale.[22]

Toate formele de viață multicelulare cunoscute necesită un echilibru electrolitic subtil și complex între mediul intracelular și extracelular.[23] În special, menținerea gradienților osmotici preciși ai electroliților este importantă. Astfel de gradienți afectează și reglează hidratarea corpului, precum și pH-ul sângelui și sunt esențiali pentru funcționarea nervilor și a mușchilor. Există diferite mecanisme în speciile vii care mențin concentrațiile diferiților electroliți sub control strict.[24]

Atât țesutul muscular, cât și neuronii sunt considerați țesuturi electrice ale corpului. Mușchii și neuronii sunt activați de activitatea electroliților dintre lichidul extracelular sau lichidul interstițial și fluidul intracelular. Electroliții pot intra sau părăsi membrana celulară prin structuri proteice specializate încorporate în membrana plasmatică, numite „canale ionice”. De exemplu, contracția musculară depinde de prezența calciului (Ca2+), a sodiului (Na+) și a potasiului (K+). Fără niveluri suficiente ale acestor electroliți cheie, pot apărea slăbiciune musculară sau contracții musculare severe.

Echilibrul electrolitic este menținut prin aportul oral sau, în situații de urgență, intravenos (IV) de substanțe care conțin electroliți și este reglat de hormoni, în general, cu rinichii eliminând excesul. La om, homeostazia electrolitică este reglată de hormoni precum hormonii antidiuretici, aldosteronul și hormonii paratiroidieni. Tulburările electrolitice grave, cum ar fi deshidratarea și suprahidratarea, pot duce la complicații cardiace și neurologice și, dacă nu sunt rezolvate rapid, pot duce la o urgență medicală.

Măsurare

[modificare | modificare sursă]

Măsurarea electroliților reprezintă o procedură de diagnostic comună, realizată prin teste de sânge cu ajutorul electrozilor ion-selectivi sau prin analize de urină efectuate de tehnicieni medicali. Interpretarea acestor valori este în mare parte lipsită de sens fără o analiză a istoricului clinic și este adesea imposibilă fără măsurători paralele ale funcției renale. Electroliții cei mai frecvent măsurați sunt sodiul și potasiul. Nivelurile de clorură sunt rareori măsurate, cu excepția interpretărilor gazelor din sângele arterial, deoarece acestea sunt inerent legate de nivelurile de sodiu. Un test important efectuat pe urină este testul de greutate specifică, care indică prezența unui dezechilibru electrolitic.

Rehidratare

[modificare | modificare sursă]

În cadrul terapiei de rehidratare orală, băuturile electrolitice, care conțin săruri de sodiu și potasiu, restabilesc concentrațiile de apă și electroliți din organism după deshidratare. Aceasta poate fi cauzată de exerciții fizice, consum excesiv de alcool, diaforeză (transpirație abundentă), diaree, vărsături, intoxicație sau înfometare. Sportivii care se antrenează în condiții extreme (de exemplu, timp de trei ore sau mai mult în mod continuu, cum ar fi un maraton sau triatlon) și care nu consumă electroliți riscă deshidratarea hiponatremică.[25]

O băutură electrolitică preparată acasă poate fi realizată folosind apă, zahăr și sare în proporții precise.[26] Este important să se includă glucoza (zahăr) pentru a utiliza mecanismul de co-transport al sodiului și glucozei. Preparatele comerciale sunt, de asemenea, disponibile[27] atât pentru uz uman, cât și pentru uz veterinar.

Electroliții se găsesc în mod obișnuit în sucurile de fructe, băuturile sportive, lapte, nuci și multe fructe și legume (întregi sau sub formă de suc), cum ar fi cartofii și avocado.

Electrochimie

[modificare | modificare sursă]

Când electrozii sunt introduși într-un electrolit și se aplică o tensiune, electrolitul va conduce electricitatea. În mod normal, electronii izolați nu pot traversa electrolitul; în schimb, la catod are loc o reacție chimică care furnizează electroni electrolitului. O altă reacție are loc la anod, consumând electronii din electrolit. Ca rezultat, se dezvoltă un nor de sarcină negativă în electrolitul din jurul catodului, iar o sarcină pozitivă se formează în jurul anodului. Ionii din electrolit neutralizează aceste sarcini, permițând astfel electronilor să continue să circule și reacțiilor să continue.

Celulă electrolitică care produce clor (Cl2) și hidroxid de sodiu (NaOH) dintr-o soluție de sare obișnuită

De exemplu, într-o soluție de sare de masă obișnuită (clorură de sodiu, NaCl) în apă, reacția la catod va fi

2 H 2 O + 2e − → 2 OH − + H 2

și va rezulta în eliberarea de hidrogen gazos; reacția la anod este

2 NaCl → 2 Na + + Cl 2 + 2e −

și va rezulta în eliberarea de clor gazos în soluție, unde acesta reacționează cu ionii de sodiu și hidroxil pentru a produce hipoclorit de sodiu - înălbitor de uz casnic. Ionii de sodiu Na+ încărcați pozitiv vor migra spre catod, neutralizând sarcina negativă a OH- acolo, iar ionii de hidroxid încărcați negativ OH- vor migra spre anod, neutralizând sarcina pozitivă a Na+ de acolo. Fără ionii din electrolit, sarcinile din jurul electrodului ar încetini fluxul continuu de electroni; difuzia H+ și OH- prin apă către celălalt electrod durează mai mult decât mișcarea ionilor de sare mult mai abundenți. Electroliții se disociază în apă deoarece moleculele de apă sunt dipoli, iar dipolii se orientează într-un mod energetic favorabil pentru a solvata ionii.

În unele sisteme, reacțiile electrozilor pot implica atât metalele electrozilor, cât și ionii electrolitului.

Conductorii electrolitici sunt folosiți în dispozitivele electronice unde reacția chimică la interfața metal-electrolit produce efecte utile.

  • În cazul bateriilor, se utilizează două materiale cu afinități electronice diferite ca electrozi; electronii circulă de la un electrod la altul în exteriorul bateriei, în timp ce în interiorul bateriei circuitul este închis de ionii electrolitului. În acest context, reacțiile electrodului convertesc energia chimică în energie electrică.[28]
  • În anumite celule de combustie, un electrolit solid sau un conductor de protoni conectează plăcile electrice, menținând în același timp separate gazele combustibile de hidrogen și oxigen.[29]
  • În rezervoarele de galvanizare, electrolitul depune simultan metal pe obiectul care urmează a fi placat și conectează electric acel obiect în circuit.
  • În dispozitivele de măsurare a orelor de funcționare, două coloane subțiri de mercur sunt separate printr-un mic spațiu umplut cu electrolit și, pe măsură ce sarcina este trecută prin dispozitiv, metalul se dizolvă pe o parte și se depune pe cealaltă, determinând golul vizibil să se deplaseze încet.
  • În condensatoarele electrolitice, efectul chimic este utilizat pentru a produce o acoperire dielectrică⁠(d) sau izolatoare extrem de subțire, în timp ce stratul de electrolit se comportă ca o singură placă de condensator.
  • În unele higrometre, umiditatea aerului este detectată prin măsurarea conductivității unui electrolit aproape uscat.
  • Sticla fierbinte, moale, este un conductor electrolitic, iar unii producători de sticlă mențin sticla topită prin trecerea unui curent mare prin ea.

Electroliți solizi

[modificare | modificare sursă]

Electroliții solizi pot fi în mare parte clasificați în patru grupuri descrise mai jos.

Electroliți de tip gel

[modificare | modificare sursă]

Electroliții de tip gel – aceștia se aseamănă foarte mult cu electroliții lichizi. În esență, aceștia sunt lichizi într-o structură de rețea flexibilă. Adesea, se adaugă diverși aditivi pentru a crește conductivitatea acestor sisteme.[30][31]

Electroliți polimerici

[modificare | modificare sursă]

Electroliții polimerici uscați – aceștia se deosebesc de electroliții lichizi și de gel prin faptul că sarea este dizolvată direct în mediul solid. De obicei, este vorba despre un polimer cu o constantă dielectrică⁠(d) relativ ridicată (PEO, PMMA, PAN, polifosfazeni, siloxani, etc.) și o sare cu energie de rețea redusă. Pentru a crește rezistența mecanică și conductivitatea acestor electroliți, foarte des se folosesc compozite și se introduce o fază ceramică inertă. Există două clase majore de astfel de electroliți: polimer în ceramică și ceramică în polimer.[32][33][34]

Electroliți ceramici

[modificare | modificare sursă]

Electroliții ceramici solizi – ionii migrează prin faza ceramică prin intermediul unor locuri libere sau interstițiale din rețea. Există și electroliți vitro-ceramici.

Electroliți organici din plastic

[modificare | modificare sursă]

Cristalele organice de plastic ionic – sunt un tip de săruri organice care prezintă mezofaze (adică o stare a materiei intermediară între lichid și solid), în care ionii mobili sunt dezordonați orientativ sau rotațional, în timp ce centrele lor sunt localizate în locurile ordonate din structura cristalină.[29] Acestea au diverse forme de dezordine datorate uneia sau mai multor transformări de fază solid-solid sub punctul de topire și, prin urmare, au proprietăți plastice și o bună flexibilitate mecanică, precum și un contact interfacial îmbunătățit între electrod și electrolit. În special, cristalele de plastic ionic organic protic (POIPC),[35] care sunt săruri organice protice⁠(d) solide formate prin transferul de protoni de la un acid Brønsted la o bază Brønsted și, în esență, sunt lichide ionice protice în stare topită, s-au dovedit a fi promițătoare ca conductoare de protoni în stare solidă pentru pile de combustie. Exemplele includ perfluorbutansulfonat de 1,2,4-triazoliu[29] și metansulfonat de imidazoliu.[36]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ Enderby, J E; Neilson, G W (). „The structure of electrolyte solutions”. Reports on Progress in Physics. 44 (6): 593–653. doi:10.1088/0034-4885/44/6/001. ISSN 0034-4885. Arhivat din original la . Accesat în . 
  2. ^ Petrovic, Slobodan (). Battery technology crash course : a concise introduction. Springer. ISBN 978-3-030-57269-3. OCLC 1202758685. 
  3. ^ Winie, Tan; Arof, Abdul K.; Thomas, Sabu (). Polymer Electrolytes: Characterization Techniques and Energy Applications (în engleză). John Wiley & Sons. ISBN 978-3-527-34200-6. 
  4. ^ M Andreev; JJ de Pablo; A Chremos; J F Douglas (). „Influence of ion solvation on the properties of electrolyte solutions”. The Journal of Physical Chemistry B. 122 (14): 4029–4034. doi:10.1021/acs.jpcb.8b00518. PMID 29611710. 
  5. ^ Wilkins, Lippincott Williams & (). Fluids and Electrolytes (în engleză). Lippincott Williams & Wilkins. ISBN 978-1-58255-923-0. 
  6. ^ „electrolyte”. National Cancer Institute (în engleză). . Arhivat din original la . Accesat în . 
  7. ^ Petrovic, Slobodan (). Battery technology crash course : a concise introduction. Springer. ISBN 978-3-030-57269-3. OCLC 1202758685. 
  8. ^ „The Nobel Prize in Chemistry 1903”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  9. ^ a b Harris, William; Levey, Judith, ed. (). The New Columbia Encyclopedia (ed. 4th). New York City: Columbia University. p. 155. ISBN 978-0-231035-729. 
  10. ^ a b McHenry, Charles, ed. (). The New Encyclopædia Britannica. 1 (ed. 15). Chicago: Encyclopædia Britannica, Inc. p. 587. Bibcode:1991neb..book.....G. ISBN 978-085-229553-3. 
  11. ^ a b Cillispie, Charles, ed. (). Dictionary of Scientific Biography (ed. 1). New York City: Charles Scribner's Sons. pp. 296–302. ISBN 978-0-684101-125. 
  12. ^ Franz Hofmeister (). „Zur Lehre Von Der Wirkung Der Salze”. Naunyn-Schmiedeberg's Arch. Pharmacol. 
  13. ^ W. Kunz; J. Henle; B. W. Ninham (). „'Zur Lehre von der Wirkung der Salze' (about the science of the effect of salts): Franz Hofmeister's historical papers”. Current Opinion in Colloid & Interface Science. 9 (1–2): 19–37. doi:10.1016/j.cocis.2004.05.005. Arhivat din original la . Accesat în . 
  14. ^ Gregory, Kasimir P.; Elliott, Gareth R.; Robertson, Hayden; Kumar, Anand; Wanless, Erica J.; Webber, Grant B.; Craig, Vincent S. J.; Andersson, Gunther G.; Page, Alister J. (). „Understanding specific ion effects and the Hofmeister series”. Physical Chemistry Chemical Physics. 24 (21): 12682–12718. Bibcode:2022PCCP...2412682G. doi:10.1039/D2CP00847E. PMID 35543205 Verificați valoarea |pmid= (ajutor). 
  15. ^ Kasimir P. Gregory; Erica J. Wanless; Grant B. Webber; Vince S. J. Craig; Alister J. Page (). „The Electrostatic Origins of Specific Ion Effects: Quantifying the Hofmeister Series for Anions”. Chem. Sci. 12 (45): 15007–15015. doi:10.1039/D1SC03568A. PMC 8612401 Accesibil gratuit. PMID 34976339 Verificați valoarea |pmid= (ajutor). 
  16. ^ Shi, Jiahua; Sun, Xun; Chunhe, Yang; Gao, Qingyu; Li, Yongfang (). 化学通报 (PDF) (în chineză) (4): 243. ISSN 0441-3776 https://web.archive.org/web/20170302031247/http://files.instrument.com.cn/FilesCenter/20100725/201072512514137980.pdf. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  17. ^ Jiangshui Luo; Jin Hu; Wolfgang Saak; Rüdiger Beckhaus; Gunther Wittstock; Ivo F. J. Vankelecom; Carsten Agert; Olaf Conrad (). „Protic ionic liquid and ionic melts prepared from methanesulfonic acid and 1H-1,2,4-triazole as high temperature PEMFC electrolytes”. Journal of Materials Chemistry⁠(d). 21 (28): 10426–10436. doi:10.1039/C0JM04306K. 
  18. ^ Brown, Chemistry: The Central Science, 14th edition, pg. 680.
  19. ^ Matějovský, Lukáš; Staš, Martin; Dumská, Karolina; Pospíšil, Milan; Macák, Jan (). „Electrochemical corrosion tests in an environment of low-conductive ethanol-gasoline blends: Part 1 – Testing of supporting electrolytes”. Journal of Electroanalytical Chemistry (în engleză). 880: 114879. doi:10.1016/j.jelechem.2020.114879. ISSN 1572-6657. 
  20. ^ Alfarouk, Khalid O.; Ahmed, Samrein B. M.; Ahmed, Ahmed; Elliott, Robert L.; Ibrahim, Muntaser E.; Ali, Heyam S.; Wales, Christian C.; Nourwali, Ibrahim; Aljarbou, Ahmed N. (). „The Interplay of Dysregulated pH and Electrolyte Imbalance in Cancer”. Cancers. 12 (4): 898. doi:10.3390/cancers12040898. PMC 7226178 Accesibil gratuit. PMID 32272658. 
  21. ^ Ye, Shenglong (叶胜龙); Tang, Zhaoyou (汤钊猷) (). 上海医学 [Shanghai Medicine] (în chineză) (1): 1 https://web.archive.org/web/20170303201749/http://www.cnki.com.cn/Article/CJFDTotal-SHYX198601021.htm. Arhivat din original la . Accesat în .  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  22. ^ Tu, Zhiquan (涂志全) (). 张定昌. 中华中西医杂志 [Chinese Magazine of Chinese and Western Medicine] (în chineză) (10). 在正常人体内，钠离子占细胞外液阳离子总量的92%，钾离子占细胞内液阳离子总量的98%左右。钠、钾离子的相对平衡，维持着整个细胞的功能和结构的完整。钠、钾是人体内最主要的电解质成分...  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  23. ^ Alfarouk, Khalid O.; Ahmed, Samrein B. M.; Ahmed, Ahmed; Elliott, Robert L.; Ibrahim, Muntaser E.; Ali, Heyam S.; Wales, Christian C.; Nourwali, Ibrahim; Aljarbou, Ahmed N. (). „The Interplay of Dysregulated pH and Electrolyte Imbalance in Cancer”. Cancers. 12 (4): 898. doi:10.3390/cancers12040898. PMC 7226178 Accesibil gratuit. PMID 32272658. 
  24. ^ Open Resources for Nursing; Ernstmeyer, Kimberly; Christman, Elizabeth (), „Chapter 15 Fluids and Electrolytes”, Nursing Fundamentals [Internet] (în engleză), Chippewa Valley Technical College, accesat în  
  25. ^ J, Estevez E; Baquero E; Mora-Rodriguez R (). „Anaerobic performance when rehydrating with water or commercially available sports drinks during prolonged exercise in the heat”. Applied Physiology, Nutrition, and Metabolism. 33 (2): 290–298. doi:10.1139/H07-188. PMID 18347684. 
  26. ^ „Rehydration drinks”. Webmd.com. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  27. ^ „Oral Rehydration Salt Suppliers”. Rehydrate.org. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  28. ^ Kamil Perzyna; Regina Borkowska; Jaroslaw Syzdek; Aldona Zalewska; Wladyslaw Wieczorek (). „The effect of additive of Lewis acid type on lithium–gel electrolyte characteristics”. Electrochimica Acta. 57: 58–65. doi:10.1016/j.electacta.2011.06.014. 
  29. ^ a b c Jiangshui Luo; Annemette H. Jensen; Neil R. Brooks; Jeroen Sniekers; Martin Knipper; David Aili; Qingfeng Li; Bram Vanroy; Michael Wübbenhorst (). „1,2,4-Triazolium perfluorobutanesulfonate as an archetypal pure protic organic ionic plastic crystal electrolyte for all-solid-state fuel cells”. Energy & Environmental Science⁠(d). 8 (4): 1276–1291. doi:10.1039/C4EE02280G. 
  30. ^ Kamil Perzyna; Regina Borkowska; Jaroslaw Syzdek; Aldona Zalewska; Wladyslaw Wieczorek (). „The effect of additive of Lewis acid type on lithium–gel electrolyte characteristics”. Electrochimica Acta. 57: 58–65. doi:10.1016/j.electacta.2011.06.014. 
  31. ^ „The Roll-to-Roll Battery Revolution”. Ev World. Arhivat din original la . Accesat în . 
  32. ^ „Novel composite polymeric electrolytes with surface-modified inorganic fillers”. Journal of Power Sources. 173 (2): 712–720. . Bibcode:2007JPS...173..712S. doi:10.1016/j.jpowsour.2007.05.061. ISSN 0378-7753. 
  33. ^ „Detailed studies on the fillers modification and their influence on composite, poly(oxyethylene)-based polymeric electrolytes”. Electrochimica Acta. 55 (4): 1314–1322. . doi:10.1016/j.electacta.2009.04.025. ISSN 0013-4686. 
  34. ^ „Ceramic-in-polymer versus polymer-in-ceramic polymeric electrolytes—A novel approach”. Journal of Power Sources. 194 (1): 66–72. . Bibcode:2009JPS...194...66S. doi:10.1016/j.jpowsour.2009.01.070. ISSN 0378-7753. 
  35. ^ Jiangshui Luo; Annemette H. Jensen; Neil R. Brooks; Jeroen Sniekers; Martin Knipper; David Aili; Qingfeng Li; Bram Vanroy; Michael Wübbenhorst (). „1,2,4-Triazolium perfluorobutanesulfonate as an archetypal pure protic organic ionic plastic crystal electrolyte for all-solid-state fuel cells”. Energy & Environmental Science⁠(d). 8 (4): 1276–1291. doi:10.1039/C4EE02280G. 
  36. ^ Jiangshui Luo; Olaf Conrad; Ivo F. J. Vankelecom (). „Imidazolium methanesulfonate as a high temperature proton conductor”. Journal of Materials Chemistry A⁠(d). 1 (6): 2238–2247. doi:10.1039/C2TA00713D. 

Vezi și

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
  • Materiale media legate de Electrolit la Wikimedia Commons
  • Friedman, Harold L. (). „Mayer's Ionic Solution Theory Applied to Electrolyte Mixtures”. The Journal of Chemical Physics. 32 (4): 1134–1149. Bibcode:1960JChPh..32.1134F. doi:10.1063/1.1730863. 
  • Leaist, Derek G.; Lyons, Philip A. (). „Multicomponent diffusion of electrolytes with incomplete dissociation. Diffusion in a buffer solution”. The Journal of Physical Chemistry. 85 (12): 1756–1762. doi:10.1021/j150612a033. 
  • Kaminsky, Manfred (). „Ion-solvent interaction and the viscosity of strong-electrolyte solutions”. Discussions of the Faraday Society. 24: 171. doi:10.1039/DF9572400171. 
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Electrolit&oldid=16566544