A ieşit soarele pe drumul de întoarcere de la înhumarea Ziţei/Chiţa/Chiţurina în grădina casei în care s-a născut (în comuna Mănăstirea Caşin din judeţul Bacău).
Când am dus-o acolo ploua şi ningea… La intrarea în Oneşti cădeau fulgi mari şi deşi, ca-n poveşti…
]]>… la miercurea fără cuvinte]]>
clic pe poze pentru mărire
]]>– pentru miercurea fără cuvinte
Noi, pisicile, le suntem dragi multor bipezi. Unii dintre ei au curte, aşa că adună mai mulţi de-alde noi şi îi îngrijesc după posibilităţi.
Numai că uneori posibilităţile se restrâng – se-ntâmplă să se-mbolnăvească bipedul ocrotitor, sau se-ntâmplă să i se împuţineze banii, sau şi una, şi alta, ca în cazul de mai jos.
Citiţi până la capăt şi, dacă şi vreţi şi puteţi, trimiteţi măcar un flacon sau două cu medicamente. Sau distribuiţi, că poate ajutorul o să vină până la urmă de undeva.
]]>
– adică de aici. Zgămâie, cea mai firavå pisicuță din haită Iat-o pe Labe-albe, acum fix patru ani, în ziua când ne-am cunoscut. Pe-atunci nu i se spunea Chiţurina. Nu i se mai spunea nici Zgămâie, fiindcă bipedul, care o ştie de când a făcut ea…]]>
Pentru comentarii intraţi pe blogul de baştină al articolului.
– adică de aici.
Zgămâie, cea mai firavå pisicuță din haită
Iat-o pe Labe-albe, acum fix patru ani, în ziua când ne-am cunoscut.
Pe-atunci nu i se spunea Chiţurina. Nu i se mai spunea nici Zgămâie, fiindcă bipedul, care o ştie de când a făcut ea ochi, se prinsese între timp că e pisică, nu motan, cum crezuse el, judecând după firea ei zvăpăiată şi aventuroasă – a fost prima care, odată plecată în explorarea întregului domeniu, a sărit din pod direct în curte; iar bipedului i-a sărit inima din piept când a văzut micul ghemotoc de blană lansându-se în gol.
Numele zgâtiei fusese aşadar deja feminizat, i se spunea Zgămâiţa – prea lung, a decretat bipeda. Şi a extras ceva litere, reducând ID-ul jivinuţei la mult mai scurtul Ziţa.
După o foarte scurtă vreme, aceeaşi bipedă a constatat că noua ei febleţe miaună de parcă ar chiţăi, aşa…
Vezi articolul original 536 de cuvinte mai mult
– pentru miercurea fără cuvinte (clic pe poze pentru mărire)]]>
Ăsta e RAFTUL MEU!
RAFTUL MEU, CUTIA MEA!
Stând noi, eu şi Grişka, pe rând, înghesuiţi în aceeaşi cutie (el mai înghesuit decât mine), am chibzuit (eu mai mult decât el) îndelung şi am ajuns la concluzia că, pentru voi, ăştia care vreţi de la viaţă mai mult decât mâncare când vă e foame, adăpost când vă ia cu frig, pereche când vă ia cu călduri şi mângâieri când vă simţiţi singuri, lumea trebuie să fie un loc foarte complicat şi destul de derutant, ca o sală a oglinzilor, unde ţi-e greu să ştii dacă ţinta spre care alergi e reală, sau doar o iluzorie reflexie a realităţii.
Mi-e greu să vă explic mai clar şi nici nu vă pot duce într-o asemenea sală, dar vă pot arăta unul dintre pereţii ei, sau ceva care imită unul dintre pereţii ei: o oglindă infinită (aşa mi s-a spus că-i zice).
E a mea, adică a familiei, adică a bipedului, că el a făcut-o, cu labele lui mari, care se cheamă mâini. Bipeda l-a ajutat cu diverse critici, eu am miorlăit când îi era lumea mai dragă, iar Grişka l-a zgâriat din când în când.
Şi tot eu sting acum ledurile, înlocuind infinitul din oglindă cu o banală reflexie a parchetului nostru cel de toate zilele. 
