Oglinda infinită

Stând noi, eu şi Grişka, pe rând, înghesuiţi în aceeaşi cutie (el mai înghesuit decât mine), am chibzuit (eu mai mult decât el) îndelung şi am ajuns la concluzia că, pentru voi, ăştia care vreţi de la viaţă mai mult decât mâncare când vă e foame, adăpost când vă ia cu frig, pereche când vă ia cu călduri şi mângâieri când vă simţiţi singuri, lumea trebuie să fie un loc foarte complicat şi destul de derutant, ca o sală a oglinzilor, unde ţi-e greu să ştii dacă ţinta spre care alergi e reală, sau doar o iluzorie reflexie a realităţii.

Mi-e greu să vă explic mai clar şi nici nu vă pot duce într-o asemenea sală, dar vă pot arăta unul dintre pereţii ei, sau ceva care imită unul dintre pereţii ei: o oglindă infinită (aşa mi s-a spus că-i zice).

E a mea, adică a familiei, adică a bipedului, că el a făcut-o, cu labele lui mari, care se cheamă mâini. Bipeda l-a ajutat cu diverse critici, eu am miorlăit când îi era lumea mai dragă, iar Grişka l-a zgâriat din când în când.

Şi tot eu sting acum ledurile, înlocuind infinitul din oglindă cu o banală reflexie a parchetului nostru cel de toate zilele. 😛