Sari la conținut

Miorița

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Miorița este un poem folcloric românesc, răspândit în peste 1400 de variante[1] în toate regiunile României. Este o creație populară specific românească, nefiind cunoscută la alte popoare[2]. Cântecul a fost zămislit în zona sudică a Carpaților Orientali, la nordul Munților Vrancei. În Transilvania, are la bază un rit de inițiere și interpretat sub forma de colindă, în timpul sărbătorilor de iarnă.[3] S-a transformat în baladă (în regiunile din sudul și estul țării)[4], în această versiune fiind socotit un text literar desăvârșit din punct de vedere compozițional și stilistic.[5] A fost analizat și comentat de cei mai de seamă oameni de cultură români. Motivul mioritic a constituit sursă de inspirație pentru scriitori, compozitori și artiști plastici români și străini. A fost tradus în peste 20 de limbi străine.[6] Este socotit unul din cele patru mituri fundamentale ale literaturii românești.[7]

Originea și semnificația titlului

[modificare | modificare sursă]
  • Etimologie și semantică. Miorița - s.f., „oaie tânără, mială”; în general oaie; diminutiv de la mioară > mia (+ suf. -ioară), din lat. agnella (cf. Pușcariu, 1054; Capidan; etim. acceptată de DEX și DAR), prin disimularea grupului gn > mn > m, cu o formă intermediară (a)mnel (cf. Candrea-Densușianu) → (în l. rom.) miel, mia, mior.
  • Semnificație mitologică. Oaia a fost domesticită de om din rațiuni economice, fiind crescută și sacrificată pentru hrană (carne, lapte și derivatele sale) și îmbrăcăminte (lână, piele). Apare în mitologiile unor popoare, ca simbol religios (creștinism), animal totemic sau animal fantastic (mitologiile caucaziene); ca animal oracular e semnalat numai în mitologia românească (balada Miorița). Oaia năzdrăvană din balada Miorița denunță unui cioban complotul urzit împotriva lui de alți doi fârtați.[8]
  • Semnificație culturală. Cântecul mioritic este o creație folclorică reprezentativă de factură pastorală. Reconstituirea genezei cântecului permite incursiuni în cultura și realitățile etnografice ale satului românesc tradițional.
  • Semnificația și istoria titlului. În Transilvania este numit generic Colinda păcurarului. Episodul Oaia năzdrăvană a fost adăugat numai după ce cântecul a traversat Carpații și s-a transformat în baladă. Astfel, în sudul și estul țării, rapsozii îl numeau generic Cântecul mioarei.[9] Titlul baladei, Miorița, a fost propus pentru prima dată de către Vasile Alecsandri (1850), în mod convențional și ulterior acceptat unanim (la vremea respectivă versiunea primară, Colinda păcurarului nu era cunoscută de către folcloriști).
  • Definirea cântecului "mioritic". Exegeții Mioriței [10] au definit-o ca fiind un bocet, epopee pastorală, cântec de jale, legendă, doină, cântec de nuntă, incantație rituală, cântec religios, mit, etnomit sau cântec din bătrâni. Adrian Fochi [11] a identificat două versiuni: colind (versiunea primară), cu circulație atestată în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, respectiv baladă - în Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Moldova. Miorița (colind / baladă) este o creație folclorică muzicală, în spațiul consacrat fiind interpretată vocal și instrumental (după caz), respectându-se caracterul sincretic (text - melos) specific creațiilor populare. Din punct de vedere al oralității, Miorița este un text literar cu valențe discursive. În plan exegetic este cel mai controversat text folcloric românesc, din cauza atitudinii aparent paradoxale a eroului principal (vezi Polemici despre fatalismul mioritic).

Nuclee tematice în cântecul mioritic

[modificare | modificare sursă]

Versiunea colind

[modificare | modificare sursă]

Cadrul epic inițial

  • Locul dramei (muntele; urcarea oilor la munte)
  • Tema ciobanilor (tema marilor și a verilor primari; tema micului / a străinului)
  • Hotărârea ciobanilor (soborul păcurarilor; decizia nemotivată de a-l omorî pe cel mic)

Episodul testamentar

  • Locul îngropării (în apropierea stânii)
  • Obiectele îngropării (fluierul, trâmbița, tilinca, baltagul, toporul, lancea, bota)
  • Plângerea oilor (bocetul)

Regim metric: 7/8 silabe; interpretare - grup de colindători;

Circulație: Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș;

Notă: În unele variante, colinda se încheie cu episodul măicuței, compus din trei secvențe (coborârea de la munte și întâlnirea cu măicuța; motivațiile oferite măicuței pentru neîntoarcerea sa; măicuța îl așteaptă pe fecior, cu masa pusă); În zona Sălaj - Năsăud - Cluj, circulă tipul "fata de maior" (regim metric 5/6 silabe). Episodul "oaia năzdrăvană" este atipic pentru versiunea colind.

Versiunea baladă

[modificare | modificare sursă]

Cadrul epic inițial

  • Locul dramei (plaiul; coborârea oilor de la munte; transhumanța)
  • Tema ciobanilor
  • Tema complotului (conflict economic)

Episodul "oaia năzdrăvană"

  • Dialogul dintre mioriță și cioban (dezvăluirea complotului)

Episodul testamentar

  • Locul îngropării (în apropierea stânii)
  • Obiectele îngropării (fluierul)
  • Bocetul oilor
  • Tema nunții cu o fată de crai

Episodul măicuței

  • Tema căutării ciobanului
  • Tema nunții cu o fată de crai (repetiție)

Regim metric: 5/6 silabe; interpretare - individuală (rapsod);

Circulație: Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova;

Epicul cântecului mioritic

[modificare | modificare sursă]

Versiunea colind

[modificare | modificare sursă]

Trei păcurari urcă cu oile la munte ("Sus în vârfu muntelui, / Sub crucița bradului, / Mărgu-și trei păcurărei / Cu oile după ei"), primăvara, după Ruptu Sterpelor (Sâmbra oilor, Măsuriș), pentru a constitui stâna de vară. Doi dintre păstori sunt mai mari și între ei există o relație de rudenie ("Cei mai mari îs veri primari"). Al treilea este mai mic și este străin - de grupul profesional, de neamul celor doi ("Cel mai mic îi străinic"). Cel mic este supus unor probe de inițiere prefesionale, potrivit cutumelor pastorale străvechi ("Pe cel mai mic l-o mânat / Cu găleata la izvor"). Cei mari fac sobor (judecată) și decid să-l omoare pe cel mai mic, fără a se preciza motivația (proba morții inițiatice), lăsandu-i libertatea să decidă modalitatea prin care va fi omorat ("Ce mortiță tu poftești? / Ori din pușcă împușcat, / Ori din sabie tăiat?").

Replica celui mic (episodul "testamentar") indică: moartea prin decapitare ("Nici o moarte nu-mi poftesc / Fără capu mi-l tăieți"), dorința de a fi îngropat în preajma stânii ("Pe mine mă îngropați / În strunguța oilor"), cu mențiunea de a nu fi înhumat în cimitirul din sat ("Pă mine nu m-astupați / Nici în verde țintirim / C-acolo mi-oi fi străin"), învelit doar în scoarță de brad bătrân, iar alături de el să fie așezate trâmbița, fluierul, tilinca, toporul etc.; este invocată plângerea oilor ("Oile cele cornute / Mîndru m-or cânta pă munte").

În unele variante, "testamentul" păcurarului continuă cu prefigurarea sfârșitului anului pastoral ("Și-a zini Ziua Crucii, / Voi la țară-ți coborî"). Mama păstorului va întreba de soarta fiului său ("Măicuța v-a întreba / Coborăsc și eu ori ba?"), însă aceasta trebuie să știe doar că a rămas mai înapoi cu oile ("C-am rămas mai înapoi / Cu cele șchioape de oi") și va întârzia la cină ("Cina-n masă s-a răci, / Apa-n vasă s-a-ncălzi, / Eu la mama n-oi zini / Batăr cît m-ar agodi").

Versiunea baladă

[modificare | modificare sursă]

Trei ciobani coboară cu oile la vale ("Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai") - tema transhumanței. Fiecare dintre ei este reprezentatul unei regiuni istorice românești : "Unu-i moldovan, / Unu-i ungurean (transilvănean) / Și unu-i vrâncean (sau muntean)". Doi dintre ei se sfătuiesc să îl omoare pe al treilea (tema complotului) pentru a-și însuși averea acestuia ("Că-i mai ortoman / Ș-are oi mai multe, / Mândre și cornute"). Oaia năzdrăvană îi dezvăluie ciobanului intențiile celor doi tovarăși, sfătuindu-l totodată să își ia măsuri de precauție ("Stăpâne, stăpâne, / Îți cheamă ș-un câne / ... / Că l-apus de soare / Vreau să mi te-omoare").

Replica ciobanului vizează indicații testamentare: dorința de a fi îngropat "în dosul stânii", iar la cap să-i fie așezat un fluier. Intuind bocetul oilor ("Ș-oile s-or strânge, / Pe mine m-or plânge / Cu lacrimi de sânge") și durerea măicuței ("Măicuță bătrână, / Cu brâul de lână, / Din ochi lăcrimând"), ciobanul îi cere mioarei năzdrăvane să le ascundă faptul că a fost ucis ("Iar tu de omor / Să nu le spui lor") și să le ofere drept pretext al dispariției sale, căsătoria sa cu o fată de crai (Să le spui curat / Că m-am însurat / C-o mândră crăiasă, / A lumii mireasă") - tema alegoria nuntă-moarte.

Teme și secvențe evolutive (de la colind la baladă)

[modificare | modificare sursă]

Sursa tematică

[modificare | modificare sursă]

La baza cântecului mioritic (versiunea colind) stă un ritual de inițiere a tinerilor, ritual specific societății arhaice. Raportul dintre personaje (tema marilor vs. tema micului), corvoada muncilor la care e supus cel mic și străinic, soborul păstorilor și simulacrul judecății (omor nemotivat, ipotetic), definesc episodul testamentar ca o prefigurare a probei supreme (moartea inițiatică), după vechi cutume pastorale.

De-a lungul istoriei exegetice, s-au distins trei filoane principale din care cercetătorii au presupus că s-a zămislit Miorița: mitic, religios și etnografic.

Locul de origine

[modificare | modificare sursă]

Cântecul mioritic s-a zămislit în regiunea intracarpatică a României, între Moldova și Transilvania, în zona etnografică Mănăstirea Cașin, Bacău. Istoricii afirmă că acțiunea propriu-zisă a avut între punctul numit „Înțărcătoarea” (loc cunoscut pentru cabana Gheorghe Maurer și Păstrăvăria Înțărcătoarea) și muntele Zboina Verde, cunoscut pentru poienile sale. Cântecul a fost cules de Alecu Russo la Soveja, Vrancea în aprilie 1846, după fiind interpretat sub formă de colindă, pe parcursul sărbătorilor de iarnă (25 decembrie–6 ianuarie).

Prima versiune existentă a Mioriței datează în 1843, în Cleja, Bacău (în apropiere de Soveja), unde Miorița a fost culeasă pentru prima dată de către preotul Ince János Petrás, după ce a auzit-o la localnicii comunei, în limba maghiară. Varianta culeasă de Petrás în 1843 a fost publicată la mult timp după moartea lui, abia în 1956, însă precede cu câțiva ani varianta românească notată de Alecu Russo în 1846, care a fost publicată de Vasile Alecsandri în 1850. Cercetătorii de folclor maghiari (Sándor Veress⁠(en)[traduceți], Pál Péter Domokos, Zoltán Kallós și alții) au întâlnit mai târziu variantele maghiare ale baladei românești și în alte sate ceangăiești din Moldova.[12]

Contaminat cu alte motive folclorice, în regiunea centrală a Transilvaniei a dezvoltat tipul "fata de maior", iar în Muntenia și Moldova s-a transformat în baladă.

Abordările despre localizarea obârșiei Mioriței au fost marcate de subiectivism și patriotism local. Cea mai longevivă teorie a impus obârșia vrânceană, motiv pentru care a colectat cel mai mare număr de intervenții. Din a doua jumătate a secolului al XX-lea s-a vorbit tot mai insistent despre originea transilvăneană. În cele din urmă, toate aceste dispute s-au focalizat pe opoziția dintre colind și baladă, pe întâietatea uneia în defavoarea celeilalte.

Momentul genezei

[modificare | modificare sursă]

Ritualul de inițiere care stă la baza cântecului mioritic datează din perioada preistorică sau antică. În comunitățile pastorale din Transilvania, tradițiile străvechi s-au păstrat nealterate până în zorii mileniului III. O formă rudimentară a cântecului mioritic putea să ia naștere în primele secole ale mileniului II. Cristalizarea versiunii colind, conservate până în zilele noastre, datează din perioada medievală. Versiunea baladă datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea sau chiar începutul secolului al XIX-lea.

Miorița este o producție folclorică, succesivă, socotită, deci, o creație anonimă, transmisă pe cale orală din generație în generație.

Date fiind calitățile excepționale ale acestei creații—unicitatea, paradoxul și valențele artistice ale versiunii finale—problema creatorului a trezit un interes aparte în rândul celor preocupați de subiect. S-a afirmat că Miorița, la fel ca toate creațiile literaturii populare, este opera colectivă a poporului. Această concepție a fost exemplar definită de Vasile Alecsandri, atunci când a găsit de cuviință să afirme, într-un elan de entuziasm facil, că „românul e născut poet”. În scurt timp a apărut o altă teorie, situată la extrema celei dintâi: balada Miorița nu poate fi decât o creație individuală, opera unui ins înzestrat cu un talent nativ ieșit din comun. În această categorie s-au grupat toți admiratorii baladei și susținătorii obârșiei extracarpatice. Dintre ei s-a desprins un grup de radicali care au mers până la nominalizarea unor pseudo-creatori. Cea de-a patra direcție, dezvoltată din teoria evoluției, a pledat pentru o creație succesivă.

Circulația cântecului mioritic

[modificare | modificare sursă]

Spațiul românesc nu a fost un centru de iradiere euroregional, balcanic sau continental a cântecului mioritic, deși se cunoaște existența unui repertoriu destul de vast de creații populare migratoare, care au penetrat barierele lingvistice și culturale. Era de așteptat o difuzare a prototipului mioritic cel puțin la popoarele învecinate, chiar și în forme ușor alterate sau modificate, dar nu s-a semnalat circulația cântecului în folclorul altor comunități decât românești. “Folclorul românesc e original, între altele, prin Miorița, care - se știe – nu e cunoscută la alte popoare..." .[13]

Explicație se întemeiază pe teoria evoluției și circulației textului, potrivit căreia cea mai mare parte din istoria acestui cântec se identifică cu versiunea-colind (în Transilvania), din vremuri (pre)medievale și până prin secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea. În această perioadă cântecul a fost prea puțin cunoscut chiar și în provinciile istorice extracarpatice. Colindele, spre diferență de doine și balade, au un puternic caracter conservator, grație unor străvechi cutume și interdicții de interpretare în afara unui interval de timp consacrat (12 zile pe an). După săvârșirea procesului de metamorfoză (saltul în baladă), a apărut un context istoric, prielnic aspirațiilor unioniste, care i-a transformat pe cei trei eroi în exponenți ai celor trei provincii. Din acest moment, specificitatea a îngrădit definitiv orice potențială evadare în spații extraromânești.

Studiul lui Adrian Fochi (Miorița, 1964) semnalează prezența Mioriței, în fragmente sau texte alterate, în unele zone ce depășesc granițele administrative ale țării: zona macedoneană, sârbească, moldovenească, ucraineană și maghiară. Dar s-a menținut exclusiv în comunitățile vechi românești.

Cea mai veche variantă

[modificare | modificare sursă]

Cea mai veche variantă cunoscută a Mioriței [14] este o colindă din nord-estul Transilvaniei. Ea a fost consemnată, pe la 1792-1794, într-o garnizoană din Bistrița Năsăud, de către ofițerul Ioan Șincai, fratele lui Gheorghe Șincai. Manuscrisul a fost descoperit abia la sfârșitul secolului al XX-lea în Arhivele din Tîrgu Mureș și publicat în 1991, în revista Manuscriptum.[15] Dar cea mai cunoscută variantă literară este varianta Alecsandri (versiunea baladă).[16]

Miorița în circuitul literar

[modificare | modificare sursă]

Descoperirea baladei

[modificare | modificare sursă]

Prima variantă publicată este o baladă din zona Vrancea, culeasă, se pare, de Alecu Russo (în Munții Sovejei) în perioada februarie - aprilie 1846. Într-o scrisoare către A. Hurmuzachi, Vasile Alecsandri mărturisește că „această baladă mi-a fost adusă din Munții Sovejii de D. A.Russo, care o descoperise…”. Dar după stingerea din viață a lui A. Russo (1859), Vasile Alecsandri își schimbă opinia (vezi nota la balada "Dolca" din volumul „Poesii populare ale românilor” (1866), unde îl indică drept informator al baladelor Dolca și Miorița pe un „anume Udrea”, un baci de la o stână de pe Ceahlău). Subiectul a fost tratat pe larg în mai multe studii.[17][18][19]

Publicarea baladei

[modificare | modificare sursă]

Balada a fost publicată pentru prima dată de către Vasile Alecsandri, în secțiunea Cântece poporale românești din gazeta "Bucovina" din Cernăuți (an III, nr. 11, sâmbătă, 18 februarie 1850) cu titlul "Mieoara". Textul este republicat, în 28 august 1850, de Vasile Alecsandri, în bisăptămânalul "Zimbrul" (Iași). În 1852, Vasile Alecsandri include balada Miorița și în volumul Poesii poporale. Balade (Cântece păstorești). În anul 1854, Jules Michelet publică prima traducere a baladei într-o limbă străină, la Paris, în Légendes démocratique du Nord. În 1859, la Pesta, apare culegerea Poezia populară. Colinde, culese și corese de A. M. Marienescu. Una dintre aceste colinde poartă titlul Judecata păstorilor[20], fiind o variantă a Mioriței și se dovedește a fi similară cu textele care circulă în partea de nord-vest a Transilvaniei (Năsăud - Lăpuș).

Varianta Alecsandri a baladei

[modificare | modificare sursă]

Varianta Alecsandri (versiunea baladă) este socotită o variantă virtuală, deoarece în această formulă și alcătuire textul nu a fost niciodată întâlnit în spațiul consacrat al performării; este reprezentativ pentru că este alcătuit din fragmente autentice, tipice versiunii baladă; conține aproape toate episoadele, temele, motivele și secvențele ce o definește din punct de vedere tipologic. Există și o variantă virtuală a versiunii colind, de factura livrescă, specifică tipului nord-maramureșean.

Este unanim acceptată ideea că Vasile Alecsandri a "îndreptat" această creație folclorică, în spiritul ideilor care circulau, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, printre folcloriștii români (vezi cap. Creatorul Mioriței). Dumitru Caracostea, Ovid Densușianu, Ion Diaconu, Adrian Fochi, Gheorghe Vrabie s-au referit la această problemă în studiile lor, analizând textele din perspectivă comparatistă și constatând un proces succesiv de îndreptare a variantelor pe traseul 1850-1852-1866. Suspiciunea e întemeiată, cu atât mai mult cu cât se știe că Vasile Alecsandri a născocit «cântece» întregi, precum Movila lui Burcel și Cântecul lui Mihai Viteazul, determinându-i pe unii să considere că varianta mioritică publicată de Vasile Alecsandri este o operă a acestuia (Duiliu Zamfirescu, 1909), iar pe alții să se îndoiască de „autenticitatea folclorică a primei versiuni a baladei”.[21]

În general s-a acreditat ideea că Vasile Alecsandri „a extras din numeroasele variante ale Mioriței (..) forma perfect cristalizată”,[22] cu atât mai mult cu cât „nu există nici un tablou sau vers din Miorița lui Alecsandri care să nu se găsească în una din numeroasele variante culese de atunci încoace pe întinsul țării, unele fiind prezente și în forma transilvăneană de colind, care are probabil o vechime mai mare decât balada”.[23]

Referințe critice

[modificare | modificare sursă]

Istoria exegetică a Mioriței a fost marcată de apariția unor culegeri, studii, cărți sau publicații (reviste) socotite decisive în impulsionarea cercetărilor din domeniu. Aceste lucrări au impus direcții noi de interpretare, au emis ipoteze și teorii privind istoria și geneza Mioriței, au tratat într-un mod original atitudinea paradoxală a păstorului în fața morții sau, în unele cazuri, au indus antologii ample ale variantelor mioritice - acestea devenind o bază solidă pentru noi aserțiuni.

Fatalismul mioritic

[modificare | modificare sursă]

Tema fatalismul mioritic se constituie într-un capitol decisiv al istoriei exegetice, însumând totodată răspunsurile semnificative la una dintre întrebările fundamentale: de ce păstorul își acceptă soarta cu atâta seninătate?; de ce, în aceste condiții, Miorița s-a bucurat de „adeziunea” fără precedent a românilor practic din toate colțurile țării?

„Cercetătorii de până acum s-au lăsat fascinați în primul rând de comportamentul ciobanului amenințat cu uciderea; ei au căutat răspunsuri la întrebarea dacă felul în care reacționează păstorul în fața morții iminente reprezintă o dovadă de optimism sau pesimism? Dacă poporul român e un spirit resemnat sau unul luptător?”. [24] Această istorie a interpretărilor, cu evidente conotații filosofice, e marcată de câteva puseuri acuzatoare urmate de fiecare dată de replici justificative. După Al Doilea Război Mondial, aceste excese își pierd din intensitate, remarcându-se, în schimb, o amplă ofensivă a concepției nonfataliste – George Călinescu, Constantin Brăiloiu, Adrian Fochi și Mircea Eliade fiind repere solide ale acestui curent.

Antologia Națională a Mioriței

[modificare | modificare sursă]

Lucrări ce conțin antologii de texte mioritice:

  • Adrian Fochi, Miorița, Editura Academiei, București, 1964 (930 documente - 702 variante, 123 de fragmente și 105 informații: Transilvania – 329 variante, Banat – 14, Oltenia – 31, Muntenia – 67, Dobrogea – 10, Moldova – 51);
  • Adrian Fochi, Miorița, texte poetice alese, Editura Minerva, colecția Meșterul Manole, București, 1980 (92 de texte, din Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat și Transilvania);
  • Ovid Densușianu, Viața păstorească în poezia noastră populară, 1922-1923, ediția a III-a, Editura pentru Literatură, București, 1966 (44 de texte);
  • Dumitru Pop, Pe marginea Mioriței, în Studiu Universitas, Babeș-Bolyai, Cluj, 1965 (32 texte - colinde);
  • Ion Bârlea, Literatura populară din Maramureș, ediție de Iordan Datcu, București, 1968;
  • Virgil Medan, Cântece epice, Cluj, 1979 (41 texte);
  • Ion Taloș, Miorița în Transilvania, în Anuarul de folclor, II, Cluj-Napoca, 1981;
  • Petru Caraman, Literatură populară, ediție de I.H. Ciubotaru, Iași, 1982;
  • Ion Diaconu, Ținutul Vrancei, III-IV, Editura Minerva, București, 1989 (402 documente referitoare la circulația Mioriței în această regiune);
  • Pamfil Bilțiu, Gheorghe Pop, Sculați, sculați, boieri mari, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996 (35 texte - colinde) ;
  • Dorin Ștef, Miorița s-a născut în Maramureș, Editura Dacia Cluj Napoca, 2005 (136 texte - colinde);
  • Augustin Mocanu, Colinda "Fata de maior", Editura Dacoromâna, Slobozia, 2007 (194 texte - colinde);

Miorița și cultura modernă

[modificare | modificare sursă]

Poeții și scriitorii români și-au manifestat deschis o admirație necondiționată față de acest poem al literaturii populare, valorificându-i valențele prin filtrul talentului și al modului personal de percepere a mesajului.

Nichita Stănescu (1983) a mărturisit, în numele generației sale și al celor anterioare: „Fără Miorița n-am fi fost niciodată poeți. Ne-ar fi lipsit această dimensiune fundamentală” [25] Mihail Sadoveanu (1923) pledează pentru "arta ei fină", încât "ne putem întreba dacă i se poate găsi pereche în alte literaturi populare și dacă chiar literatura cultă, în infinitele variații, a realizat vreodată un mic poem așa de armonios și de artistic" [26] Iar aprecierile lui Alecu Russo – care trăia cu convingerea că balada reprezintă doar rămășițele unei vaste epopei naționale, chiar și așa socotind-o “cea mai frumoasă epopee păstorească din lume” – aveau să devină obsesii. Dovadă că în 1982 Nichita Stănescu definește Miorița ca fiind "Iliada și Odiseea genetică a poporului nostru” [27]

Miorița în contextul globalizării

[modificare | modificare sursă]

Primul pas pentru a înțelege Miorița este de a pătrunde în specificul etnic, cultural și mai cu seamă spiritual al poporului român. Acest demers pornește de la premisa unicității ei. Pe de altă parte însă temele și motivele (în sens conceptual și etnografic) conservate în această baladă sunt comune spațiului cultural indo-european. Al doilea pas impune o analiză în relație cu specificul popoarelor ce ne înconjoară, atât vest-europene, cât și orientale, căci există afinități cu culturile marginale indo-europene, de tip major.

Miorița aparține culturii continentale / europene în măsura în care această civilizație o înțelege și o asimilează. Francezii, de exemplu, au fost primii care au ridicat un semn de întrebare în dreptul baladei (J. Michelet, 1854), acuzând resemnarea ciobanului în față morții, ceea ce ar defini o „trăsătură națională”. În schimb, George Călinescu a fost de părere că folclorul românesc valorificat în literatura cultă a întrunit aprecieri favorabile din partea britanicilor. Miorița suportă o paralelă cu riturile de inițiere (sacerdoțială), respectiv concepția despre moarte și nemurire a tibetanilor.

Mircea Eliade, prin studiul Mioara năzdrăvană este un precursor al celor care au contribuit la integrarea Mioriței într-un context global, european, prin definirea acestei creații drept un efect al „creștinismului cosmic”, de sorginte sud-est europeană.

Grație calităților sale cu totul excepționale, ce o individualizează, Miorița poate fi privită ca o „fereastră spre cultura, personalitatea și realitatea românească,” ce se deschide spre stăruința celor străini de neam și limbă de a ne cunoaște și a ne înțelege.

A. Lucrări clasice (1850-1964)

[modificare | modificare sursă]

Monografii și studii decisive

  • Blaga, Lucian, Spațiul mioritic, București, 1936; reluat în Trilogia culturii (1944);
  • Caracostea, Dumitru, Miorița în Moldova, în Convorbiri literare, 1915; Miorița în Moldova, Muntenia și Oltenia. Obiecțiile d-lui Densușianu. Totalizări, în Convorbiri literare, 1924; reunite în Poezia tradițională română. Balade populare și doine, ediție de D. Șandru, prefață de O. Bârlea, Editura pentru Literatură, București, 1969;
  • Densușianu, Ovid, Viața păstorească în poezia noastră populară, (1922-1923), Editura pentru Literatură, București, 1966;
  • Diaconu, Ion, Ținutul Vrancei. Etnografie. Folclor. Dialectologie, vol. III și IV, ediție de Paula Diaconu Bălan, Editura Minerva, București, 1989;
  • Fochi, Adrian, Miorița. Tipologie. Circulație. Geneză. Texte, Editura Academiei, București, 1964;

Studii și articole

  • Brăiloiu, Constantin, Sur une ballade roumaine: La Mioritza, Geneva, 1946;
  • Botta, Dan, Limite, București, 1936; Scrieri, vol. IV, București, 1968, p. 75;
  • Densușianu, Aron, Epopeea noastră pastorală, în Revista critică literară, vol. III / 1895, p. 315-331;
  • Fochi, Adrian, Miorița. Texte poetice alese, Editura Minerva, București, 1980;
  • Fochi, Adrian, Cântecul epic tradițional al românilor. Încercări de sinteză, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985;
  • Iorga, Nicolae, Balada populară română. Originea și ciclurile ei, Vălenii de Munte, 1910;
  • Mușlea, Ion, Le mort-mariage - une particularité du folklore balkanique, în Melanges de l’école Roumanie en France, Paris, 1925; reprodus în Cercetări etnografice și de folclor, volumul II, 1972, p. 7-28;
  • Odobescu, Alexandru, Răsunete ale Pindului în Carpați, în Revista Română, 1861, reluat în Albumul Macedo-Român, București, 1880, p. 83-98 și în Opere complete, București, 1908, vol. II;
  • Rusu, Liviu, Le sens de l’existence dans la poésie populaire roumaine, Paris, 1935
  • Speranția, Th. D., Miorița și călușarii, urme de la daci, 1915;
  • Sanielevici, H., Miorița sau patimile unui Zamolxis, în Adevărul literar și artistic, X (1931), nr. 552;

Alte studii (referințe despre Miorița)

  • Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini și până în prezent (1941), Editura Minerva, București, 1988 (ed. a II-a);
  • Eminescu, Mihai, Articole și traduceri, volumul I, ediție de Aurelia Rusu, Editura Minerva, București, 1974, p. 540-543; articolul a fost publicat în Timpul, IV, 1879, nr. 161 (22 iulie), p. 2-3;
  • Eftimiu, Victor, Amintiri și polemici, 1942, reluat în Adevărul, nr. 17.175, 1948;
  • Michelet, Jules, Légendes démocratique du Nord, Paris, 1854;
  • Sadoveanu, Mihail, Mărturisiri, ESPLA, București, 1960;

B. Lucrări post-fochiene (1964-2008)

[modificare | modificare sursă]

Monografii și studii decisive

  • Eliade, Mircea, Mioara năzdrăvană, în De la Zalmoxis la Genghis-Han – Studii comparative despre religiile și folclorul Daciei și Europei Occidentale (1970), Editura Humanitas, București, 1995;
  • Filipciuc, Ioan, Miorița străbate lumea, Editura Fundația cultural-științifică Biblioteca Miorița, Câmpulung Moldovenesc, 2001;
  • Gălușcă-Crîșmariu, Tatiana, Ene, Tudor, Miorița. La dacoromâni și aromâni. Texte folclorice, ediție de N. Saramandru, Editura Minerva, București, 1992; - fragmente Arhivat în , la Wayback Machine.
  • Ștef, Dorin, Miorița s-a născut în Maramureș, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2005;

Studii și articole

  • Abacu, Ioan, Miorița în limba latină, în revista Miorița, nr. 1, Câmpulung Moldovenesc, martie 1991;
  • Amzulescu, Al., Noi observații despre Miorița colind, în Revista de Etnologie și Folclor, 24, nr. 1, București, 1979;
  • Amzulescu, Al., Pseudovariante ale Mioriței, în Memoriile Comisiei de Folclor, tom VI, București, 1989;
  • Amzulescu, Al. I., Observații istorico-filologice despre Miorița lui Alecsandri, în Revista de etnografie și folclor, nr. 2 (1975), p. 127-158;
  • Apostol, Pavel, Studiu introductiv, Miorița (A. Fochi), Editura Academiei, București, 1964;
  • Bindea, Ioan, Variante ale Mioriței-colind în sud-vestul zonei folclorice a Năsăudului, în Simpozion Miorița – 1992, Câmpulung Moldovenesc, 1993;
  • Bilțiu, Pamfil, Pop, Gheorghe, Sculați, sculați, boieri mari. Colinde din județul Maramureș, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996;
  • Bîrlea, Ovidiu, Miorița colind, în Revista de Etnografie și Folclor, 12(1967), nr. 5;
  • Bîrlea, Ovidiu, Colindatul în Transilvania, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1965-1967, Cluj, 1969;
  • Breazu, Ioan, Note despre Miorița (1932), în Miorița, VI, nr. 2(12), Câmpulung Moldovenesc, 1996;
  • Brânda, Nicolae, Mituri și antropocentrismul românesc I. Miorița, Editura Cartea Românească, București, 1991;
  • Brătulescu, Monica, Colinda românească, Editura Minerva, București, 1981;
  • Buhociu, Octavian, Folclorul de iarnă, ziorile și poezia păstorească, Editura Minerva, București, 1979;
  • Chițimia, I.C., Folcloriști și folcloristică românească, Editura Academiei, București, 1968;
  • Ciopraga, Constantin, Mioriticul sau despre exorcitarea tragicului, în Simpozion Miorița – 1992;
  • Cîrstea, Gheorghe, Miorița sau patimile unui poet-păstor, în Simpozion Miorița – 1992;
  • Coman, Mihai, Noi ipoteze despre Miorița, în revista Vatra, nr. 163, octombrie 1984;
  • Datcu, Iordan, Horia Vintilă: Miorița este, de fapt, un ritual pythagoric, în Miorița, I, nr. 2, 1991;
  • Filipciuc, Ion, Miorița în sistemul colindelor și baladelor, în Miorița, III, nr. 1(5), Câmpulung Moldovenesc, martie 1993, p. 18-50 vezi și XXIV contrapoziții despre Miorița, în Cronica, Iași, XVIII, nr. 34(917), 1983, p. 5;
  • Filipciuc, Ion, Cine a descoperit Miorița, în revista Miorița, VI, nr. 2(12), decembrie 1996;
  • Latiș, Vasile, Păstoritul în Munții Maramureșului, Baia Mare, 1993;
  • Lazăr, Ioan St., Despre un mit solar mioritic, în. Miorița, III, nr. 1(5), Câmpulung Moldovenesc, 1993;
  • Lazăr, Ioan St., Miorița – Translatio ad Christum, în revista Miorița, VI, nr. 2(12), decembrie 1996;
  • Macarie, Constantin, Să ascultăm Miorița la Soveja, în Miorița, III, nr. 1(5), 1993;
  • Manea, Gabriel, Miorița și alte mituri, în Miorița, III, nr. 2(6), septembrie 1993;
  • Mocanu, Augustin, Colinda "Fata de maior", Editura Dacoromâna, Slobozia, 2007;
  • Noica, Constantin, Pentru o bună desprindere de spiritul Mioriței, în Steaua, Cluj-Napoca, 1976, nr. 3, p. 60;
  • Pavelescu, Gheorghe, Miorița-bocet, în Miorița, III, nr. 1(5), 1993;
  • Ploscaru, Dorin, Martor între răstignire și Miorița, în revista Helvetica, nr. 2 și 3, Baia Mare, 1998;
  • Pop, Dumitru, Pe marginea Mioriței, în Studia Universitas Babeș-Bolyai, seria Philologia, nr. 1, Cluj-Napoca 1965;
  • Rezuș, Ion, Sinteză mioritică, în revista Miorița, III, nr. 2(6), septembrie 1993;
  • Șeuleanu, Ioan, Cultura tradițională și destinul ei în actualitate, în Anuarul de folclor, III-IV, Cluj-Napoca 1983;
  • Sfințescu, Rodica, Substratul mitologic în Miorița, în Simpozion Miorița – 1992, 1993;
  • Suiogan, Delia, Miorița colind, în Memoria Ethnologica, I. nr. 1, Baia Mare, 2001;
  • Taloș, Ion, Miorița în Transilvania, în Anuarul de folclor, II, Cluj-Napoca, 1981;
  • Taloș, Ion, Miorița și vechile rituri funerare la români, în Anuarul de folclor, III-IV, Cluj-Napoca, 1983;
  • Taloș, Ion, Miorița – posibilă interpretare, în rev. Steaua, nr. 12, Cluj-Napoca, 1981;
  • Ursache, Petru, Miorița în transhumanță mondială, în Convorbiri literare, CXXXVI, nr. 1(85), 2003.
  • Ursache, Petru, Etnoestetica, Institutul European, Iași, 1998, colecția Sinteze;
  • Vrabie, Gheorghe, Balada populară românească, Editura Academiei, București, 1966.

Versiuni de traducere a variantei V. Alexandri în limba engleza:

  • English version by W.D. Snodgrass
  • English version by M.-M. Khesapeake
  1. ^ Dorin Ștef, Miorița s-a născut în Maramureș, 2005, p.74
  2. ^ Vezi capitolul Circulația cântecului mioritic
  3. ^ Adrian Fochi, Miorița, 1964; vezi și Dorin Ștef, Miorița s-a născut în Maramureș, 2005, cap. Întoarcerea la obârșii
  4. ^ Vezi Adrian Fochi, Miorița, 1964, respectiv Dorin Ștef, Miorița s-a născut în Maramureș, 2005
  5. ^ Vezi referințe Mihail Sadoveanu, Alecu Russo, Nichita Stănescu în Miorița s-a născut în Maramureș, 2005, cap. Fenomenul cultural
  6. ^ Vezi Motivul mioritic reflectat în opere artistice culte.
  7. ^ După catalogarea lui George Călinescu, 1940
  8. ^ Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, București, 1989, p. 430-431.
  9. ^ Creațiile folclorice sunt cunoscute, de către cei care le performează, după primele versuri, rar după o temă dominanată
  10. ^ # Referințe critice
  11. ^ Miorița, Editura Academiei, București, 1964
  12. ^ Tánczos, Vilmos (), "Vreau să fiu român!" : identitatea lingvistică și religioasă a ceangăilor din Moldova, p. 274, ISBN 978-606-8377-55-1, OCLC 1089903890, accesat în  
  13. ^ Ion Taloș, Folclor românesc – vechime, statornicie, originalitate, prefață la Anuarul de folclor, III-IV, Cluj-Napoca, 1983, p. 11-14.
  14. ^ Miorița s-a născut în Maramureș/Cea mai veche variantă a Mioriței
  15. ^ Manuscriptum (an XXII, nr. 2-4 (83-84), București, 1991, p. 8-11)
  16. ^ Miorița, varianta Vasile Alecsandri
  17. ^ A. Fochi, Miorița, Editura Academiei, 1964, p. 124 și urm.
  18. ^ I. Diaconu, V. Alecsandri și etnografia Vrancei, în Ținutul Vrancei, IV, Editura Minerva, 1989, p. 368-405
  19. ^ Ion Filipciuc, Cine a descoperit capodopera Miorița?, în revista Miorița, an. VI, nr. 2(12), Câmpulung Moldovenesc, decembrie 1996, p. 27-40
  20. ^ Judecata păstorilor
  21. ^ Adrian Fochi, 1964
  22. ^ Constantin Ciopraga, Miorița sau despre exorcitarea tragicului, în Simpozion Miorița – 1992, p. 13
  23. ^ I.C. Chițimia, 1967
  24. ^ I. Taloș, Miorița și vechile rituri funerare la români, în Anuarul de folclor, Cluj-Napoca, 1983, p. 15.
  25. ^ Nichita Stănescu, interviu în revista Flacăra, nr. 50, 1983, p.17.
  26. ^ Mihail Sadoveanu, Poezia populară (1923), în volumul Mărturisiri, ESPLA, București, 1960, p. 101-102.
  27. ^ Nichita Stănescu, volumul Respirări, Editura Sport-Turism, București, 1982, p. 200.

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Wikisursă
Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Miorița (versiunea Vasile Alecsandri)

Multimedia