Dragă Christopher Isherwood,

Am teminat Goodbye To Berlin (roman, văd că-i zice, deși în mintea mea sînt niște povestiri de inspirație biografică legate de firul comun care e Berlinul) de aproape o lună, dar abia acum am găsit un pic de timp să-ți scriu. De altfel, ținînd cont că am cumpărat-o acum vreo 7-8 ani (cu 3 euro de la un anticariat micuț din Piața Diamantului din Barcelona, despre care mă întreb dacă a rezistat pandemiei), cu scopul precis de a o citi de urgență (pentru că „A Single Man” îmi plăcuse enorm) și nu m-am grăbit, după cum se vede, nici cu cititul, are cumva sens toată întîrzierea asta.

Spre deosebire de fraza îmbîrligată de mai sus, pot depune mărturie despre stilul rafinat al prozei tale, pe care, așa cum ți-am zis deja, o iubeam de mai demult, iar în romanul ăsta (hai să-i zicem totuși roman, pentru că asta a fost ambiția ta originală, deși textul trebuia să fie de cîteva ori mai lung) dai dovada strălucită și a unui fin (și britanic, desigur) simț al umorului, pe care l-am foarte apreciat.

Ceea ce știu cei mai mulți, și probabil asocierea cea mai celebră care se face cu romanul tău e filmul „Cabaret,” inspirat de Sally Bowles (despre care am citit eu pe Wikipedia că i-ar fi servit de model și lui Truman Capote cînd a imaginat-o pe Holly Golightly). Și pe bună dreptate, episodul e o frescă a decadenței Berlinului interbelic, populat de personaje semi-dubioase și expați în căutarea inspirației, un oraș al cabaretelor, cafenelelor și al unei vieți de noapte tumultoase, dar, în același timp, aflat sub pericolul iminent al nazismului. Cu toate astea, dragă Christopher, trebuie să-ți mărturisesc că povestirea mea preferată e „The Landaures”, nu știu exact din ce motiv, posibil pentru că Bernhard e un personaj extrem de misterios și întregul ton al povestirii are ceva tristuț și melancolic ce amintește de „A Single Man”.

Cu ocazia asta mi-am dat seama că mă atrag literatura și arta din jurul republicii Weimar și mi-am amintit că vreau neapărat să citesc „The Artificial Silk Girl”, de Irmgard Keun, de care am auzit prima dată anul trecut citind „Ostende” de Volker Weidermann și la care sper să ajung cît mai curînd, drept care mi-am rezervat-o la bibliotecă.

Cam atît, dragă Christopher, e suficient să știi că am pus cartea ta în raftul afectiv cu cărți preferate.

xo,

L.