Sunt propria mea insectă.
M-am pus la microscop și urmăresc cu atenție involuția fiecărei fibre din mine.
Apoi, spre perfecționarea experimentului, vin aici și scriu observațiile de „laborator”.
Sunt propria mea insectă, propriul meu virus, propria mea luptă.
Luptă inegală, pentru că refuz să scot sabia.
Vezi tu? Nu am fost niciodată agresivă. Nici măcar o dată.
De ce? Cred că din lene. Sau poate mi-a plăcut sintagma „cel mai deștept cedează”.
Ori învățul biblic al întoarcerii celuilalt obraz.
Nu știu… ori așa m-am născut, cu petalele de la trandafir, nu cu spinii.
Că petalele pot fi semne de carte. Spinii nu. Ei sunt periculoși.
Chiar și pentru cel care trage la țintă cu ei.
Am divagat… cuvintele sunt pentru mine tulpini de păpădii. Faci din ele lanțuri lungi și devii un Tarzan. Te dai cu ele ca și cum ar fi liane și zbori în alte părți.
Vreau zbor direct la tine!!!
Sunt propria mea insectă. Mai știi cum îți spuneam:
dacă aș fi o musculiță, să mă ascund, să te văd, să mă bucur de bucuria ta?
Uite că sunt o musculiță. Sadică, mi-am smuls aripile.
Cum ar veni sunt o fly fără să pot fly. Deci nu mai sunt fly.
Uite că pot fi și simpatică.

PS. Cu toate astea, în ciuda buzunarelor mele pline de petale de trandafir, am fost adânc pedepsită, ca și cum toate hainele mele ar fi fost țesute din spini.

Azi sunt fix 19 săptămâni de la ultima zi fericită din viața mea.
Bine, la ora aceea habar nu aveam că sunt fericită.
Visam, speram, năzuiam. Și alergam la avion.
Acum 19 săptămâni eram așezată confortabil într-un carusel de planuri, gânduri, dorințe, construcții, idei.
Acum 19 săptămâni n-aveam habar că aia e fericirea.
Acum 19 săptămâni credeam că mi se cuvine absolut tot mobilierul din viața mea.
Acum 19 săptămâni eram un brad de Crăciun, împodobit cu binecuvântări.
Acum 19 săptămâni n-aveam idee că o singură clipă de neatenție divină poate închide ca un fermoar tras iute, tot acel tablou idilic – o declinare timidă a pronumelui posesiv: al meu, a mea, ai mei, ale mele…
Acum 19 săptămâni alergam spre fericire, fiind total oarbă, pentru că eram fericire, purtam haina ei zi de zi.
Liniștea dimineților cu cafea, râsul din casă, grădina mofturoasă în funcție de anotimp, pădurea întinsă atât de aproape de strada mea, bucătăria încărcată cu arome, telefonul cu ai mei la un click distanță, până și plictiseala cu care răsfoiam Apple TV ori Neflix – asta era fericirea. FERICIREA – cuminte, așezată, vorbind doar în minuscule. Pentru că fericirea nu deranjează, ea e discretă, cuminte, armonioasă.

Au trecut 19 săptămâni. Binecuvântările au căzut din pom. Calc în cioburile lor. Îmi sângerează tălpile și privesc din fereastra iernii mele la normalitatea de altădată, la fericirea pe care o trăiam firesc și ușor, la fel de simplă ca mersul pe jos.

Las urme de sânge pe zăpada prezentului meu…

Dacă aș putea, aș retrăi la infinit ca într-un fel de „Groundhog Day” acea ultimă zi a vieții mele.
Aveau să treacă doar câteva ore până când, la fel cum aprinzi/stingi lumina, întrerupătorul avea să fie folosit, iar VIAȚA mea avea să se transforme în SUPRAVIEȚUIRE.

PS. Vă mulțumesc din suflet că-mi sunteți, chiar dacă poate că nu pot sau nu știu să o arăt. Nu știu ce va aduce ziua de mâine. Habar nu am. Niciodată nu am trăit clipa așa cum o fac acum. De aceea zilele s-au lungit înfiorător. Iar eu iau fiecare minut așa cum vine.

Nu scriu mereu. Și nu citesc mereu.
Unele zile trec ciudat, fără nimic.
Mă învăț cu noua eu așa cum aș reînvăța să merg, să vorbesc.
Nu sunt o elevă bună.
Uneori chiulesc, fug de la școala vieții, lipsesc de la cursuri. Iau note proaste.

E multă liniște în jurul meu și îți spun cu o sinceritate spartă și inutilă că e un bine că sunt în țara asta.
Bine… nu e ceea ce știi tu, pentru că noțiunile mele s-au schimbat. Locuiesc într-un alt univers unde, deși am aparență de om, nu sunt om. Nu sunt deloc om. Niciun pic de om nu mai e în mine.
M-am golit de propriul sens. De propriul eu. De propriul sine-mine.
Așa că binele nu e tocmai bine. Nu știu să-l explic. Dicționarul e inutil.
Dex-ul habar nu are de vorbe. E vai de capul lui.

Spuneam că mi se potrivește să fiu acum și aici. Că-mi pot croi liniștea cum vreau, iar când nu vreau o pot lăsa pe masa ori în grădină, ori în pădure. Și o găsesc în același loc, așteptându-mă tremurând speriată, tăiată, însăilată. O pot lua în brațe. Și putem plânge netulburate și eu și liniștea mea, până când vine seceta și ne evaporăm în ceruri amândouă. Ciclul naturii.

Încerc să înțeleg de ce mi s-a repartizat o porție atât de generoasă de durere. Azi nu știu. Însă va veni timpul să înțeleg. Știu că va veni și explicația. Toate au sens, indiferent cât de lipsit de sens ar părea totul.

Uneori uit, deși nu uit niciodată.
Și mă trezesc de propria-mi durere, înfășurată ca un cocon în sarea lacrimilor mele, a sângelui personal.
Atât de personal.

Ca și cum mi-aș putea uita vreodată sufletul.

Nu știi tu ce dragă mi-e prezența ta aici…
Ai dreptate, nici eu nu știu. Însă faptul că ești aici și acum – în ACUMUL durerii și deznădejdii mele, în singurătatea mea absolută…
E o luminiță de chibrit pe o planetă pustie.

Nici viteza luminii nu întrece rapiditatea împrăștierii unei vești rele. Și tu știi asta…
Răspândacii cu asta se ocupă, cu senzaționalul.
Senzaționalul e o tragedie întâmplată altuia.

Unii vor să-mi scoată cuvintele cu cleștele, să le spun eu cu subiect și predicat totul totului.
Dar tot nu se pot pune în locul meu.
Se pot pune cu o singură condiție: să fie fix în aceeași postură (da, știu, Doamne ferește!) și să aibă fix aceeași capacitate de a iubi. Ca mine. Că nu toți iubim la fel. Iubim în procente.

De ce nu vorbesc?
Uite, ție-ți spun. Pentru că nu accept ce s-a întâmplat. Nu accept. NU ACCEPT.
Și dacă tac, poate că Dumnezeu îmi apreciază discreția, pufnește în râs și zice: te-am păcălit.
Și râdem amândoi, iar eu îl iert că m-a făcut să plâng atât de mult.
Iar el mă iartă pentru că l-am certat.
Facem pace.

Psihologii spun că sunt încă în faza de negare și NU TREBUIE să vorbesc despre asta dacă nu vreau. Dacă nu sunt pregătită. Că nu trebuie să vorbesc deloc dacă nu vreau. Cu nimeni. Că acum jobul meu, singurul meu job, e să supraviețuiesc. În modul meu. Alegerea e a mea. Hallelujah! – am liberul arbitru.

Crezi că e ușor lucru? Poate pentru tine. Pentru mine nu.
Nici nu știu dacă-mi iese.

Alții se supără că nu le răspund, fără să înțeleagă că pentru mine un pix are acum un kilogram, computerul 20, etc. Că nici eu nu știu ce să fac cu mine, nu știu cum să vorbesc cu mine și când să vorbesc cu mine.
Tu știi că nu am chef nici de mine.
Nu am chef de nimic.
Așa că mi se rupe de oameni, de războaie, de venirea Apocalipsei, de vreo catastrofă ce ar putea distruge universul, de faptul că ar crăpa jumătate din omenire, că ar veni extratereștrii…
Apocalipsa mea a venit.

Unii se supără că nu le răspund LOR în mod special și aruncă în mine cu insistențe și reproșuri mai mult sau mai puțin voalate.
Știi că am pierdut cel puțin o „prietenă bună” cu tăcerea mea? Pun la îndoială sintagma „prietenă bună” pentru că abia acum (în prea târziul vieții mele) realizez că era unilaterală relația.
Am ajutat-o mult. Toți anii mei canadieni.
Acum s-a supărat. Nu mai sunt utilizabilă.
Pagubă-n ciuperci!
Pun pariu că nu e singura. Dar cum ziceam: pagubă-n ciuperci.

Alții, dintr-un exces de zel, îmi scriu rugăciunea lor intimă pe care o adresează lui Dumnezeu. E, adică, la fel cum m-ar adăuga la Cc sau Bcc la e-mail și ca și cum Dumnezeu ar fi ușor retard și ar avea nevoie de toate datele problemei de la ei, ca un sinopsis, ori mai degrabă ca un proces verbal care, în prealabil trebuie semnat și de mine.
Îți dai seama că-mi vine să mă urc pe pereți când citesc scurtul rezumat al tragediei mele?

Ai înțeles de ce m-am supărat pe oameni?

Desigur, nu pe toți, sunt unii care-mi aduc alinare, care-mi trimit cu delicatețe parfum de normalitate și mă așteaptă. Îmi așteaptă timpul. Dau timpului timp și mie ocrotire.

Inima mea a murit. Distopic, în piept îmi bate acum talpa. Impenetrabilă.
Însă de va veni o zi când voi putea iubi din nou, îi voi iubi din nou. Te voi iubi din nou.

Faptul că scriu aici e o gură de oxigen.
Faptul că ești aici, cu mine, mă ajută să respir.

De ce ți-am spus toate astea?
Nu știu. Ți-am zis că eu și cu mine nu ne prea înțelegem.

PS. Nu-mi spune să nu pun la suflet, că nu pun. Că nu mai am.
Observ. La fel cum văd din mașină copacii de la marginea drumului.

Niciodată imaginația nu bate realitatea. În ciuda părerii generale…
Poți adulmeca, te poți apropia, însă doar când ajungi pe piscul muntelui, ai întreaga perspectivă.
Ochiul nu e decât un organ anatomic. Emoția se declanșează abia atunci când ai pus piciorul pe punctul terminus al stâncii din vârful cel mai înalt, când frica și certitudinea sunt împletite, când fascinația absolutului te copleșește, te inundă, îți cresc aripi – de plumb, vorba lui Bacovia.
Când ești singur deasupra lumii, plasat de un destin imposibil de înțeles, simțind sub tălpi instabilitatea, știind că în orice secundă ai putea aluneca la vale.
Știind că ești singur.
Știind că orice ai face, oricum ai face, nu poți împărtăși esența care te pătrunde, te transformă, te toarnă într-un șablon diferit de ceea ce ai fost înainte.

Liberul arbitru e o jucărie de plastic.
Altcineva ți-a scris destinul. Tu îți joci rolul. Poți doar să joci bine sau rău. Ori să refuzi să joci.
Omul nu-și face singur soarta, nici norocul.
(Norocul nu ți-l poate lua nimeni – nici ghinionul.
Oricât de curajos ai fi, oricât de mult ai schimba macazul itinerariului tău, îl duci cu tine, îl transpiri la fiecare efort, iar soarta – o cățea care îți simte mirosul, îți știe fiecare mișcare, – e acolo. Flămândă.)

Filmezi, explici, faci fotografii, însă nu există modalitate pentru a-ți transmite esența.
Ceilalți se pot hrăni cu date, informații. Din fotoliul confortabilității lor pot privi documentarul pregătit de tine cu meticulozitate. Însă nu pot trăi ceea ce tu, înălțat în absolutul propriilor emoții, ai trăit/trăiești
în vârful existențial al trecerii tale, pe vârful de stâncă plasat deasupra tuturor simțirilor.

Și niciun rol nu e greșit. Nu trebuie să se bată toți cu norii și pădurea. Dacă ar fi așa, norii și pădurea ar lua-o la sănătoasa.

PS.
Azi am făcut muffins. I-am făcut plângând.
Am fost pusă la treabă, întreruptă din ocupația mea de a privi pereții.
Și, la o adică, de ce n-aș privi pereții?

Azi nu am chef de scris. Tulburarea mi-a fost tulburată de niște cuvinte, chiar mai mult decât deja era.
Le-am primit în piept ca pe-o katana .
Tulburarea mea a fost greoi tulburată. Însă nu e deloc dificil să mă tulburi pe mine, adânc tulburata.

E ca și atunci când ți-e poftă să râzi și ți se arată un deget. Râzi spasmodic, isteric. Fără un motiv neapărat. Râzi până nu mai aer.
E la fel și acum. Doar că pe dos.
Se spune că plânsul e eliberator. Nu e. Apa ce țâșnește din privire adună plumb și te coboară în neputință, cu direcția spre minus infinit.

Ai mei intră în panică atunci când plâng. Încearcă să mă facă să încetez, ca pe un bebeluș bolnav, în pericol să facă hernie din cauza spasmelor.
Plânsul te poate rupe, îți poate sfâșia ființa, iar prin spărturi te poți prelinge dincolo, ușor. E un principiu fizic. Aluneci.
Ai mei încearcă să pună dop lacrimilor, înspăimântați că atunci când sticla s-ar goli, m-aș termina și eu. M-aș evapora spre cer în același timp cu ultima lacrimă.
Ca și cum eu n-aș mai fi (și probabil e adevărat) decât o sumă de lacrimi.

Când locuiești pe coama lacrimei, nici nu e mare lucru. Ești lichidă. Sărată. O lacrimă uriașă.

Și mă gândesc. Pentru că am tot timpul din lume.
Fiecare zi trece extrem de greu, dar, în ciudată contradicție, săptămâna zboară așa de iute…
Luni începe săptămâna, marți se pune gunoiul care se ridică miercurea, joi e deja e cu piciorul în vineri care practic e sâmbătă și duminică e obositoare. Ești cel mai obosit duminică seara pentru că vine luni.

Dimensiunile durerii sunt atât de diverse, că până și noi, ne raportăm la aceeași durere în mod diferit. Eu o trăiesc la maximum, poate dincolo de granița ei supremă. Dintr-o inconștiență periculoasă, am exersat-o, am devenit specialistă. Am făcut practica suferinței scriind. M-am jucat cu ea ca și cum m-aș fi jucat cu focul. Și m-am ars.
Scriam despre suferințele personajelor mele imaginare și plângeam în hohote. Mă opream, pentru că nu mai vedeam ecranul laptopului. Fără să vreau intram atât de rău, atât de adânc în pielea ființelor mele ficționale, încât sufeream generoasă în locul lor. Pentru că eu nu mai eram eu, ci el sau ea…

Poate mi-am scris blestemul, poate am trecut niște limite, poate am prefigurat un destin și am ridicat ștacheta atât de sus, încât destinul a intrat în joc cu mine. Și a ridicat-o mai sus.
Dacă eu am scris, și el a scris. M-a scris.
Dacă eu am plâns, și el a plâns. M-a plâns.

(Dacă aș fi știut… toate cărțile mele ar fi râs în hohote.)

Am visat azi noapte cu Fabiola. Nu știu de ce, care sunt mecanismele onirice și cum se joacă cu noi. Multe persoane întâlnite online și prelungite în real, dezavantajate de geografie, însă unite de spațiul virtual, ne-ar putea fi, într-o existență diferită, prietene/prieteni buni. Poate cei mai buni.
Pe Fabiola am întâlnit-o la un târg de carte și am comunicat cu râsul în noi. Ne știam de pe blog și FB, iar povestea dintre noi a fost atât de firească… Adică cum? Nu ne știm noi dintotdeauna? E un exemplu aleatoriu (ales de vis) dintre cele câteva persoane care m-au iubit pe vremea când eram iubibilă și care îmi sunt – incredibil – și acum aproape, în ciuda insignifianței mele actuale, aplatizate de ultimele trei luni.

Acum, când lumea mea s-a dezintegrat, când locuiesc, fără să vreau, poate provizoriu, poate definitiv, într-un total dezinteres față de tot ce iubeam înainte – iubire… cât de generos o dăruiam, posesoarea unui corn al abundenței de care nici măcar nu eram conștientă – privesc la tot ce mă înconjoară, mirată de spectrul culorilor, al luminilor și umbrelor, care sunt total modificate. Realizez acum, tot cu uimire, că frumusețea și lumina izvorau din mine, și nu invers. La fel cum urâțenia și umbra sunt emanate acum de același suflet, același chip, aceeași privire.

Abia acum, când e prea târziu, când cărțile de joc sunt definitiv făcute, înțeleg cât de binecuvântată am fost în trecut, cât de multă iubire (sinonimă cu liniștea) am avut la dispoziție, fără să o conștientizez. Mi se părea că mi se cuvine, că e pentru vecie a mea, liberul arbitru permițându-mi alegerea, sau dimpotrivă respingerea, reciprocității. Aveam impresia – cât de fals! – că pot să aleg, că pot să dau sau să iau, că pot să mă deschid sau închid, în funcție de propriile mofturi.

De asemenea, eram sigură că știrile rele, tragediile, sunt departe – portofoliul știrilor de la ora 5. În niciun caz nu îmi puteam imagina, accepta, bănui, că într-o zi aveam să devin trista lor protagonistă. Trăsnită din senin în luna nașterii mele. În loc să sărbătoresc aveam să plâng, în loc să dansez aveam să-mi retrag în sine-mi picioarele și aripile. Retezate în luna mea preferată, devenită în câteva minute blestemul supraviețuirii mele. Aveam să descopăr că nu moartea e cel mai oribil rol al vieții.

Am crezut – cât de greșit! – că voi conjuga întotdeauna verbul la prezent și viitor. Însă întreaga paletă a trecutului: perfect compus, imperfect, perfect simplu și mai mult ca perfect, mi s-a transferat obligatoriu nu doar în predicat, dar și în subiect. Declinarea a alunecat, ca o paletă de poveste. Atemporalul „a fost odată” îmi începe fiecare propoziție: spusă, scrisă, gândită, bănuită, trăită…

Gramatical vorbind, substantivul îmi era verb. Acum, dimpotrivă, verbul mi-a devenit substantiv.
Iar trecutul meu – pe vremuri prezent și viitor – e atât de frumos. De-a dreptul sublim.

Scriu ca și cum scrisul ar fi colacul meu de salvare. Și citesc până nu mai văd.
Parcă memoria, emoțiile, amintirile, tot sufletul meu s-ar ascunde în buricele degetelor.
Dumnezeu mi-a dat talantul acesta.
Poate că toate încercările, pe care tot El mi le-a dat, sunt menite să mă aducă în punctul preaplinului meu, să-l dau afară, să-l spun, să previn, să fac să se înțeleagă, pentru a înțelege și eu la rândul meu.
Sunt o ființă redusă la zece degete care scriu singure și curăță cu o lingură smântâna aflată deasupra inutilității mele ca ființă.
Îmi iau avânt să zic, să mă definesc, însă adaug cifre, mă transform într-o ecuație prelungă. Suma frământărilor mele se distanțează de mine, semnul egalului e un soi de Mecca ce se depărtează oricât de mult zbucium s-ar aduna în interiorul meu, oricât de tare aș alerga să îl prind, să realizez balanța, echilibrul necesar fiecărei respirații.
Buricele degetelor cenzurează cuvintele sau, dimpotrivă, forțează poarta ce se deschide spre lumea pe care acum o refuz cu încăpățânare.
De ce? Nu știu nici eu. Totul e instinct. Până și luminile și umbrele care se luptă parte în parte.
Și totuși sunt aici. Cu degetele care tastează, cu ochii lipiți de ecran. Cu mintea care rațional și matematic organizează farmaceutic amintiri, gânduri, emoții…
Lumea mea s-a schimbat. Oamenii au alte dimensiuni. Unii au crescut mari. Alții au crescut mici.
Doar scrisul a rămas la fel, lipit de buricele degetelor mele, evadând chiar și atunci când nu pot scrie.

Promit că nu mai tac. O să răspund la comentarii. Deși mi-e amorțită mâna în orice dialog.

Am tot scris drafturi pe aici, dar n-am avut putere să apăs publish. Nici acum nu știu dacă voi duce acțiunea până la capăt.

Desigur că dragostea celor din jur topește zgura pe care mi-am impus-o singură ca și cum aș fi pedepsită, ca și cum Dumnezeu mi-ar fi dat time out nedefinit.
E firesc să fiți curioși – așa aș fi probabil și eu – însă mă tem de cuvinte. Mă tem să le rostesc ca și cum dacă nu zic, nu este. Ca și cum fără cuvânt adevărul nu este adevărat.
Cuvântul e singurul fir de ață ce mă ține la suprafața apei. Scriu și citesc. Mă anesteziez cu vorbele mele, cu vorbele altora. Și plâng. Pentru că atât consoanele cât și vocalele taie în carne.

Am rupt toate colaborările, toate legăturile cu prieteni, vecini, cunoștințe, familie. Tac.
Am vorbit cu Radu abia la venirea lui în Canada. Mi-a fost necesar fratele meu aici (deși inițial nu am știut câtă nevoie am de el și am refuzat să îi primesc pe el, pe mama – abia după două luni am acceptat… ), însă după ce s-a reîntors în România am ezitat din nou să răspund la telefon.
Plâng la fiecare cling al telefonului, la fiecare mesaj, la fiecare comentariu aici… E modul meu de a răspunde, modul meu de a topi marele zid chinezesc al durerii mele. Cu cerneala simpatică (impropriu termen, pentru că lichidul în sine e profund antipatic) al lacrimilor.

Inițial am urât oamenii. Pe toți, fără discernământ. Inclusiv (și cel mai mult) pe mine. (când mă spăl pe dinți mă zăresc, fără să vreau, în oglindă).
I-am urât pe toți, pentru că oamenii respiră, merg, le răsare și apune soarele și visează.
(oamenii n-au nicio vină, îmi repetă mama. și așa e)
Așa că le-am întors spatele. Nu mă mai interesa niciunul dintre ei.
Curiozitatea lor nu era problema mea.
Chiar dacă și eu, înainte să devin marțian, pe timpul umanității mele, eram curioasă ca o pisică. Gata să sar în ajutor, gata să îmbrățișez.

Curiozitatea are nevoie să eticheteze durerea? Să o așeze în șabloane, în tabele, pentru a ști care bisturiu al compasiunii să îl scoată din sertar, ca și cum ar fi un chirurg și pentru fiecare organ e nevoie de alt set de instrumente?

Când ești marțian, și porți în tine un urs nebun – care nu se poate îmblânzi cu nimic, de care nu poți scăpa; e condamnarea ta pe pământ, e crucea care te strivește – nu ești pregătit să împarți cu alții durerea ta. E mai rău ca boala. Mai rău ca moartea.
Durerea năucitoare e intimă. E oribilă. Nu ajută cu nimic celorlalți, iar pe tine te apasă compasiunea lor.
Pentru că nu o vrei. Nu vrei compasiune. Nu vrei să fii victimă. Pur și simplu nu vrei.

PS. Am primit sute de mesaje – nici nu am știut că am atât de mulți prieteni și vă mulțumesc. Pe blog ați scris câțiva, însă sunt așa de multe vizualizări și atât de mulți mi-ați scris pe toate căile posibile și imposibile, încât știu că aveți gândul la mine, chiar dacă nu v-am răspuns. Grija voastră m-a obligat să ies din muțenie și să scriu aceste postări.

Azi m-a țingălit wordpressul. cică 10 ani de vânturat pe aici.
mi-e plin podul de aniversări și de adevăruri.

că tot sunt 10 ani de înțelepciune wordpressistă, pot spune și nu din teorie, ci experiență practică și amară, că ce avem mai prețios în lumea asta, pe care o respirăm vrem nu vrem, nu e nici viața și nici sănătatea. ci liniștea sufletească.

poți fi bolnav în dracii fazei terminale, ai șanse să învingi. și asta e o gură de oxigen.
viața? nu e nimic bun cu ea, că n-ai cerut-o. calul de dar nu se caută la dinți.
o traversezi așa cum ai traversa o stradă, pentru că e semaforul verde.
cu nepăsare de cele mai multe ori.

însă oricât te-ai hlizi ori, dimpotrivă, boci, tot trece, tot e un timp finit.
clip, clip, clip… roșu.
trece cu bobârnace. cu pauze în care respiri și chiar te bucuri, mai mult sau mai puțin conștient că fiecărui plus îi este destinat și un minus.
fiecare bucurie costă. dar tu râzi și nu te uiți la chitanță. las că plătești mai târziu…

sănătatea, tinerețea, frumusețea, conturile din bancă, înțelepciunea – nu prezintă nicio garanție.

în altă ordine de idei, la mine e tot iarnă.
sunt câteva luni de anotimp hibernal, de oameni de zăpadă, de fulgi de zăpadă, de fulgi de îngeri. de tăcere. de muțenie.
de total dezinteres față de lumea exterioară.

știi cum mă simt?
ca și cum aș fi înghițit un urs turbat.
epiderma mea îl strânge.
ursul se zbate uriaș în mine. iar eu mă concentrez la mișcările lui, la răgetele lui tăcute, la balele lui scârboase și amare, la cutremurului mișcărilor lui, având o singură întrebare în minte:
cum naiba a reușit să mă găsească fix pe mine?