Cum ai ajuns să locuiești fără chirie în operele de artă?
Exersându-mi zilnic admirația față de ele până în punctul în care, dacă mă tai accidental la deget, n-o să curgă sânge, ci picturi. În paralel, mi-am exersat darul invizibilității. E esențial pentru că, vă dați seama, dacă ești vizibil, schimbi aspectul tabloului într-un mod nedorit de artist.
În care picturi te-ai simțit cel mai bine?
Nuferii lui Monet sunt gazde bune, în Sense of Sight, de Annie Louisa Swynnerton, am privit atât de mult Cerul încât am simțit că-mi cresc aripi…
Locuitul în operele de artă presupune și neajunsuri?
Tablourile sunt locuri minunate în care să-ți petreci timpul, dar altfel stau lucrurile dacă vrei să iei masa în ele, asta pentru că trebuie să respecți cu sfințenie o regulă: nu ai voie să ai asupra ta nimic decât propria-ți persoană. Fără mâncare, fără o pătură în cazul în care ți se face frig. Am avut de furcă cu Vara și Toamna lui Arcimboldo. Atâtea fructe și legume zemoase și toate cu același gust: de vopsea, veche de sute de ani. Nu că dacă ar fi o vopsea proaspătă lucrurile ar sta mai bine…În sfârșit…Și Coțofana de Monet m-a prins cu garda jos, era un frig în pictură de crăpau pietrele și eu eram îmbrăcată în ie și fustă de blugi.
Ai vreo modalitate anume de a recunoaște un tablou autentic de unul fals?
În cel autentic visez frumos. Dacă adorm în picturile lui Leonardo, noaptea durează cât Renașterea. Alteori, picotesc zece-cinșpe minute pe câte o căpiță de-a lui Monet. În schimb într-o pictură contrafăcută am coșmaruri.
Cum identifici viitorii chiriași ai capodoperelor de pe simeze?
Au un mod aparte de a privi exponatele. Aleargă cu rolele prin galerii, din dorința de a vedea cât mai multe într-un timp cât mai scurt. Poate părea o abordare superficială, dar nu e, pentru că de obicei acești turiști au mai mereu câte un album de artă pe noptieră. Astfel, ei se reîntâlnesc cu operele, nu le văd pentru prima oară în muzee. De aici până la a deveni chiriaș fără plată în tablouri e doar un pas.
Cum sunt gazdele tale de formă dreptunghiulară?
Sunt ca și oamenii: uneori se bucură, alteori se întristează, alteori li se face teamă…Într-o zi de mai lumina pătrundea în galerie și le însuflețea pe toate, chiar și cele cu subiecte sumbre simțeau în suflet primăvara.
Ce temeri au tablourile?
Se tem uneori că vreun hoț de artă le va duce departe de ochii turiștilor. Ele se hrănesc cu admirația noastră, cu cât sunt privite de mai mulți oameni, cu atât sunt mai fericite. Când totuși apare pericolul ca vreun tablou să fie înstrăinat, chiriașii picturilor din toată lumea vin și locuiesc toți în același tablou. El devine atât de greu, încât nicio macara nu-l mai poate ridica. Și pericolul înstrăinării dispare. Dar picturile au rămas cu teama asta de pe vremea în care chiriașii nu erau atât de bine organizați ca acum și nu aveau un ONG care să apere arta.
Locuitul în tablouri te ajută să ai acces la mintea marilor creatori?
Pentru chiriașii tablourilor arta este o experiență emoțională, viscerală și prea puțin una cerebrală. Noi suntem licențiați în stările trăite de pictori, nu în gândurile lor.
Așadar, inspirația lor nu poate deveni și a ta…
Nu pot crea, la rându-mi, picturi, dar inspirația se poate manifesta altfel, scriind, de exemplu, o poezie despre un anumit tablou. Ai ca punct de plecare o formă de artă pentru a ajunge la alta. A fost și cazul tabloului Poems’ Hunting, de Sergiu Grapă, care m-a inspirat în scrierea unei poezii.
Ne poți spune o întâmplare amuzantă legată de experiența ta de chiriașă în tablouri?
Sunt mai multe, dar una îmi vine acum în minte. Am vrut să locuiesc într-o furtună de-a lui Turner, despre care știam că s-a legat de catargul vaporului pentru a surprinde mai bine dezlănțuirea naturii. Și m-am ales cu o răceală zdravănă.
Mama: Am avut șansa de a locui într-un cartier select al Iașului din punct de vedere al educației și al culturii, Păcurari, unde locuiau specialiști care au construit Fabrica de Antibiotice: biologi, chimiști, fizicieni, ingineri. În clasele I-VIII am avut colegi provenind din medii educate. Am fost și acceptată în familiile lor, eram invitată la zilele copiilor. (1 martie 2021)
Mama mi-a povestit despre jocul bulgăresc Bis învățat de la copiii consulului Bulgariei la noi în țară. S-au integrat foarte bine și comunicam prin limbaj nonverbal. Noi ne jucam, nu aveam nevoie de prea multe cuvinte. ( 12 ianuarie 2021)
Din banii obținuți din mersul cu colinda și cu uratul mama le făcea daruri părinților ei: poșetă pentru mama, fular pentru tata. Ei își cumpăra patine, bocanci pentru patine. A fost o patinatoare amatoare și chiar în cele mai crunte momente mergea la patinoar pentru a-și alina sufletul. Peste ani aveam să-i ofer un bilet la Stelele Moscovei unde a avut norocul să stea chiar în primele rânduri.
Nița (bunica ei) făcea dulceață de gutui. Tăia gutuia într-un anume fel, ce culoare frumoasă avea! Scobea gutuia cu vârful linguriței și ieșeau niște forme rotunde.
Despre unul dintre motanii noștri a mărturisit : Când mă uit la Kotik îmi amintesc de tihna copilăriei mele la bunica, unde aveam mereu o pisică în poală, unde era foarte liniște și se auzea doar tic-tacul ceasornicului în formă de farfurie pe care erau pictate niște cireșe din trei în trei ore.
Florile de gheață de la ferestre din copilărie: Îmi imaginam că sunt prințese, lalele, alte flori, care nu există în realitate. (29 ianuarie 2022)
Prima carte citită a fost Soarele în baltă, de Sadoveanu. Intram în atmosferă și asta-mi plăcea.
Mama mi-a povestit și că în adolescență practica un joc în care elevii adăugau la sfârșitul versurilor consacrate cu pantaloni, fără pantaloni, cu chiloței, fără chiloței. De exemplu: Cobori în jos, Luceafăr blând cu pantaloni/Alunecând pe-o rază fără pantaloni etc. ( 19 ianuarie 2021)
Precizare: Am scris unele dintre aceste rânduri folosind tastatura virtuală, așa că e posibil să se fi strecurat mai multe greșeli decât de obicei. Vă rog să mi le semnalați.
Târgul Cucuteni de anul acesta a presupus și figurine create de artizani din Republica Moldova care mi-au plăcut foarte mult: căsuțe gen bojdeuca. Păcat că nu le-am fotografiat să le am ca amintire. Pandantivul cu flori de mac.
Am reluat voluntariatul. Copiii pe care i-am cunoscut au fost foarte afectuoși cu mine, se comportau cu o naturalețe pe care ar fi minunat dacă ar păstra-o și adulții.
În plină caniculă, un băiețel, văzând câteva frunze căzute, a spus: aici este un pic de toamnă.
Tablou în mișcare: trei rândunele zburând. Nu mă mai săturam să le privesc!
Fetița care sărea într-o baltă mi-a amintit de un filmuleț cu Shirley Temple.
Am fost cu prietena mea A. E. la spectacolul imersiv Mina Pop Art în care proiecțiile cu picturile lui Van Gogh m-au emoționat până la lacrimi. Amețită de atâta artă la propriu!
O zi foarte grea, cu multe drumuri pe la spitale, dar pe care am acceptat-o cu inima ușoară pentru că am simțit ajutorul lui Dumnezeu și felul în care mi-a arătat El calea prin labirintul din spital în care mă pierdeam odinioară.
Ce minunat a lucrat Domnul! I-am dat prietenei mele A. o cutie de ceai, iar fratele ei, fără să știe lucrul acesta, mi-a oferit două cutii cu ceai.
Grija prietenei mele A. pentru mine.
Cele două întâlniri cu fetele A. și C., timpul petrecut cu ele.
Darul minunat pe care l-am primit de la C. – un album de artă despre Monet.
Bucuria de a purta rochii.
Rezultate destul de bune la o parte dintre analize.
Intrarea Părintelui Pimen în viața mea pe care-l ascult zilnic și de ale cărui sfaturi încerc să țin cont.
Încurajarea primită de la Părintele duhovnic.
Lucrul la Reflecțiile mamei, noul meu proiect.
Dialogul la telefon cu prietena mea de la București A. Faptul că știm că suntem una în gândul celeilalte, chiar dacă nu ne auzim foarte des.
Două sacouri de la Outlet la 10 și respectiv 14 lei.
Întâlnirea chiar dacă de foarte scurtă durată cu prietena mea din facultate A. M-a bucurat că fetiței ei E. i-a plăcut darul meu.
Participarea împreună cu noua mea prietenă A. la conferința cu Părintele Pimen Vlad. M-am bucurat enorm că era la câteva zeci de metri de noi. În timpul evenimentului am văzut niște scene adorabile: copilași desculți prin iarbă și o mămică în rochie lungă care juca fotbal cu băiețelul ei.
Vara s-a încheiat în mod minunat cu venirea prietenei mele J. la Iași pe care am cunoscut-o fix acum 10 ani. Într-o plimbare dinspre Piața Unirii spre Cuza Vodă i-am vorbit despre debitul de tutun al lui Creangă ce se afla în locul în care astăzi este Casa Bucovineană și despre cofetăria în care se delecta Eminescu.
Vă previn că urmează un text anost pe care doar răspunsurile copiilor îl mai salvează. Condeiul meu a ruginit și nu am mai reușit să intru în starea de flow pentru a scrie cu ușurință. Dar m-am decis să nu abandonez scrierea lui, sperând ca prin exercițiu să redobândesc inspirația de odinioară. Un text care m-a făcut să mă simt asemenea lui Prometeu pentru că mi-a mâncat ficații.
După 4 ani de pauză mi-am propus să reiau voluntariatul ce presupune familiarizarea copiilor de la Centru cu artiști consacrați sau mai puțin cunoscuți și am ales să le vorbesc despre Anne Stokes și colecția ei de creaturi fantastice și sălbatice.
Pandemia a avut un efect ambivalent asupra mea: pe de o parte mi-a oferit răgazul de a descoperi noi și noi creatori de frumos și de a realiza prezentări Powerpoint cu arta lor, dar pe de altă parte mi-a accentuat anxietatea de a vorbi în public, astfel că am amânat la infinit momentul reluării lecțiilor.
Până azi, când am fost la xerox și mi-am îndesat în rucsac o întreagă grădină zoologică fantastică plină cu unicorni, dragoni și zâne, pentru ca la câteva zeci de minute mai târziu să văd un tricou pe care scria I believe in Unicorns. Această sincronicitate, dar al Universului chiar înainte de ora propriu-zisă, mi-a redus din temeri și m-a amuzat căci mi-a amintit de o imagine de pe Internet pe care o reproduc aici:
La Centru primul copil pe care-l întâlnesc ( Ș., de 9 ani) mă surprinde că-mi sărută mâna, deși-mi spune camaraderește pe numele mic. Îl întreb cine l-a învățat să facă acest lucru, la care el, foarte serios, îmi răspunde: Nimeni, sunt un gentleman! Apoi vine o colegă( Ș., tot de 9 ani,) care îmi arată un desen foarte frumos realizat de ea reprezentând o pisică.
Se adună vreo 7 copii, dintre care cea mai mare, de 12 ani, (A.) e un fel de voluntar pentru ceilalți. Nu mică îmi e surpriza să aflu că în urmă cu 7 ani ea a fost la atelierele mele, dar eu nu am recunoscut-o pentru că e foarte schimbată. Mi-am amintit de un moment sublim în care A. și fratele ei( V.) mi-au adus mărțișoare pe care le păstrez și acum cu mult drag într-un sipet miniatural.
Domnul director deschide activitatea cu un moment de rugăciune colectivă după ce la rândul meu am făcut o vizită scurtă la biserică să-l rog pe Sf. Nectarie, ca și alte dăți, să mă inspire la lecție.
Le captez atenția cu un unicorn mov de pluș, care trece din mână în mână la toți copiii în timp ce aceștia își spun numele și animalul fantastic preferat, fie el o vulpe cu cinci sau nouă cozi, un centaur ori unul dispărut cum ar fi dinozaurul. A. anticipează prin răspunsul său unul dintre animalele preferate desenate de Anne Stokes – dragonul.
Dar cine este Anne Stokes?
Ș.(fata) e de părere că A. S. e frumoasă, iar Ș.(băiatul) comentează malițios: avem câteva fete care sunt mai băiețoase. De altfel, întreaga lecție îi are ca participanți activi pe cei doi, restul copiilor mulțumindu-se să privească imaginile, fără să facă prea multe observații. Ei remarcă aspectul neobișnuit al artistei în costum de cavaler, dar care își păstrează feminitatea prin portul cerceilor.
Le arăt apoi o clasificare a ființelor fantastice din mai multe privințe după cum urmează:
Ș. dă ca exemplu de creatură fantastică de la vechii greci pe Minotaur și cineva pomenește de Spidermancare vine din viitor.
Pentru a avea acces la câteva mostre de imaginație copilărească le sugerez să-și închipuie că sunt posesorii unor dragoni, ai unor unicorni, lupi sau bufnițe. Sunt încântați de idee, Ș. băiatul vede în dragonul care scuipă foc un ajutor la făcut frigărui la grătar. Aflăm cu această ocazie care e una dintre activitățile recreative ale familiei sale: nu ar mai trebuie ca tata să dea foc, ar da direct foc mai repede decât oricine. Plus că aș putea zbura cu el în Japonia. Și pe bufniță o vede în slujba omului: ne-ar ajuta cu prinsul șoarecilor, cu agricultura.
La întrebarea Cum ați îmblânzi un dragon? mi-a plăcut că ambii au răspuns înlocuind cuvântul a îmblânzi cu a se împrieteni. Ei se văd foarte apropiați de această creatură cu care s-ar conecta dându-i fie o bucată de carne, fie un pește.
Înainte de a le dezvălui cum sunt dragonii realizați de către Anne Stokes le exemplific prin intermediul picturilor lui Paolo Uccello și Vittore Carpaccio felul în care era reprezentată această creatură în pictura occidentală tradițională: ca un monstru ce ține captivă o fecioară și care sfârșește străpuns cu sulița de către Sf. Gheorghe. Este aici nesfârșita înfruntare dintre rău și bine. (Dicționar de simboluri p.354) Sau poate biruința spiritului asupra instinctelor?
Privind picturile celor doi italieni Ș. fata și Ș. băiatul dau o interpretare nouă imaginilor. El crede că un dragon apără prințesa, iar ea e de părere că în lucrarea lui Carpaccio este redat Războiul Războiului. Copiii intră într-o polemică: cine salvează prințesa: prințul sau dragonul?
Apoi le precizez care e diferența dintre dragon și balaur: italienii vorbesc despre drago, englezii despre dragon, în schimb în icoanele ortodoxe se face referire la Sf Gheorghe ucigând balaurul. În mod surprinzător, de pe Dragonpedia aflăm despre confuzia ce se face uneori între dragoni și balauri. Aceștia din urmă au un număr impar de capete( începând cu trei). Ne-am întâlnit cu ei demult în propria copilărie când Voinicul tăia toate cele șapte capete ale monstrului.
În cazul dragonilor lui Stokes, aceștia împrumută însușirile pozitive ale celor orientali, artista realizând chiar o serie de lucrări cu creaturi în stil chinezesc cum ar fi Yin Yang Protector, Dragon Dancer sau Golden Mountain Dragon.
Așadar, ele sunt în general creaturi prietenoase cu care interacționează tinere cu urechi de elf ca în această imagine în care fiecărui dragon îi corespunde câte un element al naturii. Privind la Dragon Fury, îmi vine în minte un gând poznaș: poate de canicula de azi sunt responsabili dragonii „scuipători” de foc ce au evadat din lumea Fantasy în cea reală.
Când îi întreb pe copii care sunt cele patru elemente ale naturii, Ș.(fata) recunoaște trei dintre ele. Eu la 9 ani cât are ea acum nici nu auzisem de acestea.
Prin confuzia pe care o fac cei mici între dragonul de apă și șarpe ei intuiesc fără să vrea identificarea dintre dragon și șarpe ca simbol demoniac, (Dicționar de simboluri p. 352) chiar dacă în arta lui Stokes el și-a pierdut atributul negativ.
Înainte de le arăta ștrumfilor unicornii artistei îi mitraliez cu întrebări despre aceste făpturi.
La întrebarea Ce ați face dacă ați întâlni un unicorn? Ș. băiatul a răspuns: L-aș pune să-mi facă o pădure de acadele, norii să fie de vată de zahăr și să curgă cu suc. El vede animalul fabulos ca fiind înrudit cu peștișorul de aur care-ți îndeplinește trei dorințe pe placul papilelor gustative. Răspunsul său m-a amuzat fiindcă mi-a amintit de modul în care își imaginau țiganii Raiul în Țiganiada, tot dintr-o perspectivă gastronomică. Nu doresc ca licorna să-i împlinească lui Ș dorințele căci asta ar însemna să i se carieze dinții și să ajungă la dentist.
La aceeași întrebare Ș. fata răspunde poznaș: I-aș trage una la fund!
Când îi întreb Pe unde v-ați plimba cu unicornul? ei îl confundă cu Pegas, calul înaripat din mitologia greacă și răspund astfel:
Ș. băiatul: În Coreea de Sud, în toată țara, în toată lumea și în Republica Moldova m-aș plimba cu unicornul ca să nu trec vama cu pașaport.
Ș fata: În Cer, la Doamne-Doamne.
La întrebarea Unde se găsea el ? Ș. fata răspunde:La Dumnezeu în Rai.
La precizarea mea că era în preajma fetelor foarte tinere Ș. băiatul exclamă Oho-oho hoo! și adaugă: Aveți unicorni pe lângă voi, adică eu.
Când îi întreb la ce folosea cornul inorogului Ș. băiatul răspunde: Ca să se lupte, să se apere de prădători, era în loc de avion ca GPS, iar o fetiță care nu a mai intervenit până acum (L.) spune ca să facă magie. Eu le vorbesc despre corn că putea depista otrava și că avea puteri vindecătoare de boli așa cum aflăm din Semne & simboluri( p. 128). Ș. fata se întreabă dacă unicornul te ajuta să vindeci o mână ruptă.
La ultima întrebare Ce alte denumiri mai avea unicornul? Ș. băiatul încearcă un răspuns: Cap-cu-corn, iar când le spun despre licornă și inorog tot el adaugă: chiar azi am citit despre inorog într-o carte pt copii „Croitorașul cel viteaz”, dezvăluind că misterul replicilor sale inspirate se află în preferința lui pentru lectură.
Din lumea fantastică pătrundem pentru o clipă în istorie pe vremea exploratorului venețian Marco Polo. La întrebarea cu ce mijloace de transport se călătorește în orașul natal al negustorului italian Ș. băiatul răspunde cu gondola care are pernuțe pentru dragoste. Și totuși ce legătură este între Marco Polo și licornă? Acesta a pretins că în călătoriile sale de 20 de ani în Asia a văzut un unicorn. De fapt, el a făcut o confuzie între animalul fantastic și rinocer. Probabil că autorul desenului de mai jos, cu rinocerul transpirând pe bandă ca să devină asemenea unui inorog, a știut de confuzia făcută de M. P.
La fel cum am procedat cu dragonii, înainte de a le arăta celor mici unicornii lui Stokes realizez o foarte scurtă incursiune în Istoria picturii pentru a a le face cunoștință cu reprezentări ale inorogilor așa cum vedem la Rafael sau la Salvador Dali care a fost contemporan cu noi până în 1989. O observație interesantă legată de tabloul artistului renascentist este că analiza cu raze X a dezvăluit că în locul licornei a fost inițial pictat un cățeluș.
Față de acești doi titani ai artei Anne Stokes trăiește și în zilele noastre. Poate chiar acum, în timpul lecției noastre desenează un nou inorog.
Haideți să cunoaștem câteva dintre animalele fabuloase cu corp de cal și corn în frunte realizate de artistă:
Îi întreb ce are deosebit a doua ilustrație și le răspund tot eu: faptul că include trei animale fantastice din lumea lui Stokes, nu doar unul, și anume: o licornă, o zână cu aripi de fluture și urechi de elf și un dragon verde de proporții liliputane.
Trec la imaginea cu creaturi fantastice mitologice, în care Ș băiatul recunoaște o gorgonă, iar când fac precizarea că numele ei e Meduza el neagă orice asemănare între monstrul cu șerpi pe cap și o meduză veritabilă.
La vederea zânelor lui Stokes fetițele își aleg câte una preferată. Voi pe care ați alege-o? Întrebarea e un test să văd dacă a mai ajuns cineva cu lectura până aici, dat fiind că acesta este cel mai plictisitor text al meu.
După ce le fac cunoștință cu îngerii artistei, îi întreb pe cei mici care e diferența dintre zânele și îngerii realizați de aceasta. Ș. băiatul observă că texturile aripilor celor două făpturi sunt deosebite și că doar îngerii au aureolă. La răspunsul său eu adaug că zânele au patru aripi, iar îngerii, două.
Anne Stokes nu desenează doar făpturi fantastice, ci și sălbatice precum lupi, cerbi sau bufnițe, ele fiind însoțite de personaje feminine solitare, dar aflate într-o profundă comuniune cu natura. Dacă masculinul e războinic și gata să ucidă, prezențele feminine din ilustrațiile lui Stokes au darul de a îmblânzi necuvântătoarele.
Ca și dragonii, și lupii artistei își pierd latura înspăimântătoare pe care o găsim în folclorul european. Crearea lor cu mult talent e dovedită de exclamația lui Ș.: Maaaamăăă, cum desenează lupii!
După activitatea mea copiii joacă popice incluzându-mă foarte firesc în jocul lor. Am norocul începătorului și dărâm 5 popice din 6.
Înainte de a mă despărți de ei le ofer câte o reproducere după o lucrare de-a lui Stokes care cuprinde trei creaturi fantastice: un unicorn, o zână și un dragon minuscul. La rândul ei Ș fata îmi oferă un desen realizat de ea cu o pisică și mă întreabă când mai veniți?În întrebarea ei e cuprins zborul meu.
Ajunsă acasă așez la loc unicornul mov de pluș care e mai norocos decât celelalte jucării pentru că și-a făcut noi prieteni. Îmi amintesc de teama de a merge la copii pe care am avut-o inițial și realizez că de câte ori ne mutăm de pe frecvența fricii pe cea a iubirii se întâmplă minuni precum cea de azi.
Bibliografie
Chevalier, Jean & Gheerbrant, Alain (coord.) – Dicționar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere – Editura Polirom, Iași, 2009.
Vă doresc tuturor să lăsați copilul interior să se bucure de această primăvară!
Am ales ca mărțișoro buburuză fiindcă pentru mine e simbolul bucuriei. Cândva, pe când mă aflam la mare, salvam zecile de buburuze căzute în apă, le luam în căușul palmei și le puneam pe prosop, unde-și reveneau. De aceea le numeam bucuruze, adică buburuze bucuroase.
Mulțumesc Suzanei pentru că a prelungit Jocul citatelor pe care-l găzduiește pe pagina ei și vă doresc tuturor o primăvară eternă în suflet!
Azi, 4 februarie 2024, mama ar fi împlinit 67 de ani…
Am creat această serie pentru a-mi aminti de clipele matinale cu ea la o cană de cappuccino când mintea sa atingea un maximum de inspirație, dar și din dorința de a păstra o legătură cu mama dincolo de mormânt.
De când am aflat că e bolnavă am fost mai atentă la spusele sale și am avut mai mereu câte un carnețel alături în care îmi notam ideile ei. Lucrul acesta nu-i prea plăcea mamei pentru că i se părea că spune banalități care nu merită luate în seamă. În schimb eu le văd ca pe niște comori de mare preț și de aceea le împărtășesc aici cu voi/ cu dvs.
Motivul pentru care am ales această artistă pentru a participa la Miercurea fără cuvinte e pentru că în 2023 s-au împlinit 125 de ani de la nașterea ei.
Așa mi s-a adresat mama în urmă cu vreo trei luni când s-a internat pentru penultima dată la îngrijiri paliative. Un brancardier a luat-o în scaunul cu rotile și a condus-o în rezerva ei. Tot atunci a exclamat cu o luciditate dureroasă „Mă duc să mor!” A stat acolo 10 zile, după care, nemaisuportând comportamentul abuziv al infirmierelor, a decis că e mai bine să moară acasă.
Revenită aici, și-a autoadministrat morfina dintr-un spirit de autonomie pe care l-a avut întotdeauna până când am făcut imprudența să-i spun că opioidul a făcut-o să-și piardă discernământul. A plâns când a aflat și a decis să nu-l mai ia, preferând durerile crunte pe care încerca să le combată cu un banal Algocalmin.
De altfel, în toți cei cinci ani de la aflarea diagnosticului a preferat să fie pe cont propriu, mie nici nu mi-a spus de boala ei, de care am aflat pur întâmplător. Știam doar că are niște probleme de sănătate pentru care merge la spital și apoi vine acasă să doarmă.
Captivă în lumea adicțiilor de tot felul, nici nu am reușit să fiu prezentă pentru ea decât în ultimele luni, când era imobilizată la pat și nu mai putea să facă totul singură așa cum obișnuia. În aceste ultime luni mi s-a întredeschis doar ușa către ce a îndurat ea în acești ani: ore în șir de stat pe la ușile medicilor, mersul la farmacii de mai multe ori pe zi din cauza neatenției rezidenților care scriau rețete greșite, crasa lipsă de politețe a celor din sistem. Ici colo, recunosc, mai apărea câte un medic bun și inimos, dar asta ca o excepție de la regulă.
Mama și-a purtat suferința de o manieră hristică, nu se plângea deloc de dureri, chiar și când acestea erau foarte mari. Acum două veri a venit Salvarea de șase ori, iar pe durata spitalizării a trecut prin pneumonie, septicemie, comă de cinci zile și COVID, toate în doar câteva luni.
Mă pregăteam de înmormântare, dar Dumnezeu i-a mai dat un an, timp în care eu m-am obișnuit treptat cu ideea că ea va pleca. În tot acest interval mama făcea „naveta” casă-spital, mereu își făcea listă cu lucrurile necesare pe care le punea într-un troller care ar fi trebuit să o însoțească în călătorii, nu la spital. De altfel, unul dintre marile regrete ale vieții ei a fost că nu a ieșit deloc din țară, nici măcar până-n Ungaria.
Ultima dată când am fost la ea la spital, cu o zi înainte de a da mâna cu Domnul, a făcut un gest creștinesc care mi-a mângâiat sufletul: mi-a comunicat prin semne dorința ei de a-i oferi o nectarină și o banană doamnei din aceeași rezervă cu ea. S-a stins tot cu gândul la aproapele.
În acea zi, în care am văzut-o pentru ultima dată în viață, mi-am cumpărat rochie de doliu și mi-am spus în sinea mea: „parcă văd că azi mi-am luat rochie și mâine moare.” Și așa a și fost.
Înmormântarea a fost un eveniment copleșitor, dar nu în sensul rău. Au condus-o pe ultimul drum foarte multe persoane și asta mi-a dovedit, pentru a nu știu câta oară, cât de iubită a fost mama de oameni. Au venit toate prietenele mele, inclusiv una de la mare distanță și acest lucru mi-a adus mare mângâiere.
Ceea ce este și va fi dureros e că a luat în pământ toată dragostea ei de mamă cu care nu mă voi mai întâlni nicăieri.
Am reușit să scriu aceste rânduri abia la trei luni de la trecerea ei în neființă. Sper că în tot acest răstimp s-a obișnuit cu veșnicia.
Azi, când mama e internată în spital în stare gravă nici arta nu mi se mai pare mare lucru. Dar să nu fiu nerecunoscătoare față de un domeniu care m-a salvat cândva de la sinucidere.
Dragii mei, în sfârșit am decis să postez acest text alcătuit din comentariile voastre despre picturile artistului rus Mihail Khokhlachev, cunoscut mai ales cu numele Michael Cheval. Îi rog pe cei care nu au comentat tablourile, dar doresc să o facă, să-mi trimită interpretările lor și poate voi alcătui o a doua parte a acestui text.
Mai am de făcut încă o precizare: am grupat comentariile voastre în ordinea în care le-am primit, deci cronologic. Sper să vă placă rezultatul.
În tabloul On The Way Of A Destiny vaporul apare ca un căruț împins de mamă pentru că inițial oamenii au construit bărci pentru a explora ținutul apelor, accesibil doar prin înot. Mamele dau încredere și curaj copiilor să exploreze orice ținut. Mama este reprezentată ca o doamnă elegantă pentru că, asemenea meșterilor care construiesc bărcile cu eleganță și uneori împodobeau cu un bust de femeie prova(partea din…
Dacă la ora trecută dedicată pictoriței Remedios Varo o prezentam pe aceasta într-o ipostază mai aeriană, de vânătoare de stele, azi mă voi axa pe acele tablouri în care personajele se deplasează cu diferite mijloace de locomoție, de la banala bicicletă până la tot felul de mașinării fantastice inspirate de propria-i imaginație.
Azi la Centru sunt patru copii, pe care cu greu îi smulg din joaca lor pentru a le ține lecția de artă. E drept, niciun obiect de studiu, oricât de atractiv ar fi, nu poate concura cu jocurile copilăriei.
Din cei patru, o fetiță pleacă mai devreme acasă, iar alta face curat în încăpere, așa că rămân doi băieți, D., de șase ani, pe care-l văd azi pentru prima oară, și F., de 11 ani, care s-a remarcat la orele anterioare ca un poznaș al Centrului.
În introducere le vorbesc despre pictoriță ca de o mare…
Acum trei zile am avut o oră de artă cu copiii despre pictorița mea preferată, Remedios Varo, o artistă suprarealistă de origine spaniolo-mexicană. Aveam emoții pentru că îmi doream din tot sufletul ca lecția să iasă bine, să am o amintire frumoasă legată de ea.
Ceea ce s-a întâmplat mi-a depășit orice așteptare, a fost o oră magică precum cea dedicată artistului japonez Makoto Muramatsu.
Doisprezece năzdrăvani între șapte și paisprezece ani pe care-i vedeam atunci pentru prima oară m-au întâmpinat cu mult interes, devenind încă din primele clipe niște bureței foarte receptivi care nu mai conteneau cu întrebările despre draga mea Remedios și care au dat niște interpretări tablourilor de-a dreptul încântătoare, care au depășit de departe prezentarea mea.
Le-am povestit cum am aflat despre arta ei, de pe coperta cărții Un veac de singurătate, publicată la Editura Rao, unde era reprodusă pictura Croitorul de dame…
În ultimele două luni mi-am tot amintit cât de frumoase și utile erau orele de dirigenție pe care le susținea în clasele V-VIII fosta mea dirigintă, doamna profesoară de chimie Luminița Grădinariu, și mi-am propus să scriu un articol despre acest subiect.
Îmi doream ca în prima parte a articolului să prezint activitatea domniei sale, urmând să scriu și despre propunerile personale pentru actualele ore de dirigenție pe care le-ar putea ține profesorii din zilele noastre.
Având acest plan în minte, vestea decesului doamnei diriginte, pe data de 20 martie 2023, a venit ca un mare șoc din care nu mi-am revenit vreo câteva zile.
Din acel moment mi-am spus că trebuie neapărat să scriu despre orele de dirigenție minunate de care am avut parte și despre cele pe care mi-ar fi plăcut să le coordonez dacă aș fi fost profesoară.
Îmi amintesc de parcă a fost ieri de prima inițiativă a doamnei diriginte de a ne învăța bunele maniere când ne-a propus să aducem la școală o farfurie și tacâmuri pentru a ne învăța să mâncăm corect și frumos. Cine ar fi găsit în rucsacul nostru asemenea „rechizite” ar fi fost cu siguranță mirat!
Ne-a coordonat lecturile, de la cele adecvate vârstei noastre, cum ar fi Lassie se întoarce acasă, care să insufle în noi dragostea pentru animale, la cele mai dificile de Drept, cu o pagină specială despre drepturile copilului. Legat tot de cărți, de fiecare dată ni le procura în mod gratuit pentru festivitatea de premiere de la sfârșitul anului școlar.
Dintre cărțile primite de la domnia sa cea mai dragă îmi e una despre viața lui Nicolae Tonitza care mi-a anticipat pasiunea pentru artă de mai târziu.
În clasa a IX-a, când m-am mutat la profilul uman, în primele două săptămâni am plâns zilnic după doamna dirigintă, ba chiar i-am scris și o scrisoare, pe care însă nu am îndrăznit să i-o înmânez.
Prietena mea din clasa a V-a rămăsese la profilul de Fizică-Chimie și mi-a povestit că la liceu Doamna a continuat activitățile fascinante, cum ar fi cele despre nutriție, despre piramida alimentelor sănătoase, la mijlocul anilor ’90, când aproape nimeni nu auzise despre acest subiect.
După dispariția domniei sale, pe când mă documentam pentru a scrie acest articol, am aflat că la orele de dirigenție îi învăța pe adolescenți mult mai mult de atât. Vă prezint aici un citat pentru a vedea cât de vizionară a fost doamna dirigintă: „I-am învăţat pe elevi să facă contractul prenupţial, deşi unele fete îmi spuneau că este suficientă dragostea, dar le explicam că este foarte util ca acesta să existe acolo, într-un sertar, pentru orice eventualitate. Mi-a făcut o doamnă, pe atunci procuror, un model şi de atunci l-am dat mereu elevilor, exact cu ce cuprinde, cu ce a venit fiecare în relaţia respectivă, ce facem în cazul unui divorţ, cine se ocupă de educaţia copiilor”.
Peste ani, când am regăsit-o pe o rețea de socializare, mi-am cerut scuze pentru poznele pe care le-am făcut când am fost o elevă foarte…nărăvașă, iar dumneaei mi-a răspuns că nimic din ce face un copil nu poate fi de neiertat de un profesor.
În amintirea domniei sale și a activităților care ne-au îmbogățit atât de mult voi scrie un articol cu propunerile mele pentru ora de dirigenție a zilelor noastre.
Pelicula a primit două premii Oscar(pentru cea mai bună imagine color și pentru cea mai bună scenografie) și un Glob de Aur pentru cea mai bună imagine. La acestea se adaugă un premiu al Criticilor de Film de la New York pentru actrița Deborah Kerr.
În rândurile următoare vă invit să citiți impresiile pe care și le-au făcut copiii despre tablourile pictoriței Remedios Varo după ce ora de artă s-a încheiat. Am ales să grupez răspunsurile lor în funcție de cronologia picturilor, întrucât mi-au plăcut toate comentariile celor mici și nu se pune aici problema evaluării răspunsurilor acestora.
În Paradisul pisicilor este reprezentată o lume a pisicilor care se joacă cu jucăriile pe care artista le desenează în tablou. Pisicile au un turn unde locuiesc la câțiva metri de un alt orășel. (Mario)
În Simpatia este vorba despre un pisoi care a răsturnat din greșeală un pahar cu lapte, iar stăpâna pisicii a atins-o și într-un fel s-a molipsit. Pisica avea culoarea portocalie, iar pielea stăpânei sale a dobândit după atingere culoarea pisicii. (Ioana)
Mimesis este unul dintre tablourile mele preferate deoarece aici a fost vorba despre mai multe obiecte care făceau acțiuni…
M-am spovedit după multe luni de pauză. M-a bucurat atât de mult dialogul cu Părintele încât mi s-a ridicat vibrația instantaneu. Am venit spre casă zburând.
La avizier erau niște trezvii de mare folos care m-au făcut să-mi dau seama cât de mărunte erau frământările mele. Reproduc aici ideile citite: Trebuie să facem distincția între pretenții și nevoi firești. Dacă mă tulbur în așteptarea pe care o aveam față de aproapele meu înseamnă că a fost o pretenție, nu o nevoie firească.Avem și așteptări față de Domnul, să fim premiați pentru rugăciune, să fie sluga noastră.
Am găsit o felicitare pe care o căutam de multă vreme.
Am găsit prin casă niște materiale pentru mărgelit și am început să meșteresc figurine cu tematica sărbătorilor pentru persoanele dragi.
O sincronicitate minunată: tramvaiul pe care l-am luat pentru a ajunge la clinică avea pe el reclamă fix la acea clinică. Cumva mesajul pe care l-am recepționat e că sunt pe mâini bune.
Întălnirea cu doamna C.C. m-a entuziasmat atât de mult, încât la revenirea acasă am fost atentă la tot spectacolul străzii și mă bucuram de el de parcă aș fi fost într-o excursie în străinătate.
Am început să editez felicitări virtuale pentru prieteni, ceea ce-mi aduce multă bucurie.
Vizitele în camera mea pe care mi le fac pisicile mele pe rând.
Am fost la animația Motanul încălțat. Micuții din sală au avut reacții foarte simpatice, mi-au amintit de vremea când eram de vârsta lor și mergeam aproape zilnic la cinematograful din cartier și vedeam filmele direct de pe scenă, stând întinsă pe burtă la fel cum făceau ceilalți copii. Într-un viitor sper nu foarte îndepărat cinematograful respectiv va fi reabilitat.
Am văzut un husky în parc.
Am admirat bradul de la Ateneu cu globuri roșii, albe și argintii. M-a amuzat un glob țepos, seamănă cu un pește țepos, nu știu care e denumirea lui în română, dar în engleză e sea urcin.
Un vatman purta tichie de Moș Crăciun.
După ce m-am rugat la Mănăstirea Golia am avut bucuria să observ niște copăcei deosebiți, niciunul nu semăna cu altul. De obicei nu remarc aproape nimic când merg pe stradă, dar acum avut un moment de trăire în prezent.
Editarea de felicitări e un mod necesar de a mă centra pe celelalte persoane, și nu pe mine.
Am fost martora unei minuni. Despre acest lucru puteți citi aici
Domnul redactor Ioan M. mi-a publicat textul O minune petrecută într-o zi de marți, 13 pe Cronopedia. Mulțumesc frumos pentru republicare!
Într-o zi foarte friguroasă treceam pe un pod peste Bahlui și îmi spuneam că nu au cum să fie rațe în zona aceea, că e prea frig. Chiar când mă gândeam la întrebarea lui Holden Caulfied despre rațe, că unde se află acestea în anotimpul rece, am văzut un rățoi adorabil învârtindu-se prin stufăriș. Bineînțeles că am sunat-o imediat pe mama să-i povestesc întâmplarea.
După ce am văzut rățoiul am avut un soi de trezvie, că bucuriile provenite de pe urma cumpărăturilor sunt superficiale în comparație cu cele pe care ți le dă o viețuitoare, și că acestea din urmă implică tot sufletul, nu o parte de suprafață.
Draga mea vecină, aflând că mă duc până la Mănăstirea Golia, mi-a povestit că nepoțelul ei de cinci ani(!), văzând acel loc a spus:e atât de frumos, încât m-aș face o piesă de muzeu și aș rămâne aici! Mi s-a făcut așa un dor de copii când am auzit!
Faptul că sunt mai organizată, că iau spovedania mult mai în serios și nu mai scriu „pacatili” cu o zi înainte, ci mi le notez într-o agendă de câte ori îmi vin în minte.
Versurile melodiei de iarnă auzită în tramvai m-au binedispus…Ninge iar și este ger,/ E mai frig ca-n frigider!
Mi-am dorit să mai am câteva revelații colorate pentru a putea participa la Jocul citatelor, de pe site-ul Suzanei, iar la sfârșit de decembrie Doamne Doamne mi-a dăruit cel de-al zecelea citat.
Am găsit Biserica Prapa Doamna deschisă și fără enoriași. Am stat vreo jumătate de oră și m-am rugat în voie.
Bucuria că, în ciuda bolii, mama a împlinit 66 de ani.
Am avut o surpriză uriașă la piesa de teatru Baltagul, cu Maia Morgenstern. Nu mai citisem textul de peste 25 de ani, dar când am văzut pe scenă personajul care dădea în bobi am spus mirată în sinea mea Baba Maranda! După atâția ani creierul a scos această informație din baza lui de date, spre uimirea mea totală.
La o emisiune de-a lui Cătălin Ștefănescu l-am descoperit pe biologul Alexandru N. Stermin, o minune de om cu studii în biologie, teologie, filosofie și psihologie, care, deși cunoaște atât de multe domenii, a rămas un om modest și blând. I-am cumpărat cele două cărți apărute la Humanitas, Călătorie în jurul omului și Căzuți din junglă pe care le citesc împreună cu mama și despre care vorbim dimineața la ceașca de cappuccino. În weekend-uri ne uităm la tot felul de interviuri cu el de pe YouTube. De când am aflat de el mă tot întreb cum se vede lumea prin ochii unui biolog, a unei persoane care știe totul despre plante ori animale.
A găsit mama la bibliotecă o cărticică numită O inimă curată, de Romano Battaglia, despre retragerea unui personaj la o mănăstire timp de 7 zile, interval în care înțelege că activitățile simple ale călugărilor sunt dătătoare de sens. Cel mai mult m-au impresionat descrierile de natură care mi-au amintit de clasele I-IV când, la sugestia domnului învățător, am început să scriu într-un caiet idei interesante din cărți pe care le numeam expresii frumoase. În ce privește cartea lui Battaglia, acste idei se referă în special la natură. Spicuiesc aici câteva: Omul nu a reușit să gândească niciodată nimic care să fie perfect precum natura; „…pe stânci zboară pescărușii, li se aud strigătele. Privindu-i, mi-am amintit o legendă care spunea că fiecare marinar care moare se transformă într-un pescăruș, cu penele gri, dacă a fost rău, și albe, dacă s-a purtat bine în viață. Cei care zboară deasupra mănăstirii au penele imaculate; Pădurea este o lume numai bună de respectat, de descoperit. De fiecare dată când trecem printre copaci, ar trebui să ne facem cruce în semn de respect. Pădurea este o imensă catedrală vie, iar murmurul său este vocea lui Dumnezeu. Deseori, i-am auzit glasul de-a lungul ei și am îngenuncheat să mă rog.
După ce am citit această carte aproape în paralel cu Căzuți din junglă mi-am dat seama că ambele sunt pătrunse de sentimentul sacrului în preajma naturii despre care spunea biologul și scriitorul Alexandru N. Stermin.
Prietena mea V. mi-a făcut o bucurie imensă: mi-a trimis cartea Come funziona la psicologia.
Am găsit câteva mărgele din anii trecuți și am făcut și anul acesta peste 20 de mărțișoare. Mama m-a ajutat să le pun fundițe. E surprinzător cum de-a lungul timpului am reușit să realizez handmade-uri de o complexitate destul de mare, dar, cu toate astea, banala fundiță de mărțișor îmi dă încă de furcă.
Cu mărțișoarele terminate sunt pregătită să întâmpin primăvara.
În luna aceasta se împlinesc 10 ani de când am postat primul articol pe blogul meu.
Cum nu-mi plac bilanțurile, am ales ca, în loc de a scrie despre experiența bloggingului pe care o am de 10 ani, să scriu un articol despre cele 5 pisici ale noastre și să consider acest text ca unul aniversar. Enjoy!
Micuț are un nume predestinat. După ce i-am spus astfel nu a mai crescut precum celelalte pisici, ci a rămas un motănel de talie mică. De aceea îl alintăm și Ubirea-lu’mama mică. Îl mai numim, printre altele, Isoscel pentru că are un triunghi mic, alb, isoscel pe năsuc, dar și Ratunică, atunci când i se face coada stufoasă. De multe ori pare că există o incompatibilitate între el și coada lui, în timp ce el pare liniștit coada e foarte agitată.
Este pisoiul cu cele mai multe obiceiuri ciudate: linge perdelele și mănâncă plasticul, se ascunde adesea sub o pătură când vrea să doarmă, astfel că aceasta, prin rotunjimea pe care o dobândește, pare…gravidă. Mama se amuză când îl vede coborând și exclamă: „Iar naște păturica noastră!”
Are tot felul de ascunzători, atât la înălțime, pe dulap (la „mansardă”), cât și în „adâncul” de sub pat, dar și sub covor.
Ce mă înduioșează cel mai mult la el e încrederea pe care o are în mine când se coboară de pe dulap în brațele mele.
De o vârstă similară cu Micuț e Murmurica sau Ubirea-lu’ mama mijlocie de aproximativ trei ani și tot așa de poznașă ca și el.
Ca înfățișare Murmu e dolofană, are un nas cârnuț și un profil de divă. Fundulețul ei comic o face să semene cu albinuța din reclama la Propolis C răceală și gripă.
Oscilează între muuult somn de frumusețe și joacă, ori de una singură ori cu Micuț.
Dintre toate pisicile noastre, Murmu e cea mai docilă, rămâne minute în șir în poziția în care o așezăm fără să protesteze.
Pentru că adesea alunecă pe podea în timp ce aleargă prin casă glumesc cu mama și spun că ar trebui să o înscriem la competițiile internaționale de patinaj artistic.
A fost mămica a patru puiuți de care ne-am ocupat o vară întreagă. Dintre aceștia unul a dispărut fără urmă, pe unul l-a călcat din păcate mașina, iar pe ceilalți doi i-am ținut în regim de foster până am găsit o domnișoară foarte iubitoare care i-a adoptat și care acum le face toate mofturile, creeându-le chiar și un cont pe Instagram.
Kotik e Ubirea-lu’mama mare, va împlini 7 ani în vară dacă Domnul va vrea.
El e cel mai zgmotos – toarce tare, e masculul alfa care își pune „mânuța” pe capul celorlalți când mănâncă și nu-i lasă să pape decât după ce a terminat Măria Sa de mâncat. E și cel mai alintat, poate și pentru că a fost foarte bolnav, a îndurat 86 de zile de tratament chinuitor.
Toată vara stă ziua în „jungla” din spatele blocului, iar seara spunem că are ore la seral, căci vine mereu dinspre o școală.
Ca să-l convingem să vină acasă îl „clopoțim” cu cheile.
Într-o perioadă în care mama se ocupa de Murmurica și de puiuții ei Kotik o pândea să vadă ce face și într-o zi l-a găsit pe acesta în culcușul puiuților, deși avea un apartament întreg la dispoziție în care să stea. :))
Când vine în camera mea se așază mereu cu obrăjorul pe obrajii mei într-un mod irezistibil.
Șibel e Ubirea-lu’mama colosală, e cel mai mare dintre toți. E un Albastru de Rusia care a venit pentru prima dată la noi într-o zi ploioasă și cu tot regretul nu l-am primit pentru că locuim în chirie și aveam deja prea multe pisici. Dar a fost perseverent și până la urmă ne-a cucerit, astfel că acum e și el un membru al familiei.
Când vine cineva în vizită la noi, Șibel e primul care atrage atenția căci este nespus de frumos.
Are un mod foarte discret în a-și exprima afecțiunea, își așază o mânuță(nu o lăbuță) pe brațul mamei sau al meu și toarce în surdină.
E cam răuț cu Lemurica pe care o bate adesea, iar pe Micuț încearcă să-l bată, dar cum e foarte greoi și Micuț foarte sprinten, nu reușește aproape niciodată.
Știe de frica lui Kotik, căruia îi recunoaște autoritatea și mănâncă abia după ce termină acesta.
Lasă multă blană prin casă, căreia noi îi spunem „șibei.”
Cea mai bătrânică pisică e Lemurica, are minimum 8 ani. E o pisică…paradoxală, vânătoare de temut pe de o parte, și bătuta de serviciu de către toți motanii noștri pe de alta. Mai ales Kotik și Micuț sunt niște ingrați, căci atunci când erau mici ea s-a comportat cu ei ca o mamă bună. Se refugiază adesea din calea lor în locurile înalte din casă, pe televizor ori pe frigider.
În urmă cu ceva timp am povestit o întâmplare tragi-comică legată de Lemu, ne-a adus un șoricel mort care a stat în patul mamei o noapte întreagă fără ca ea să-și dea seama.
Pe lângă pisicile noastre, mai este un motan roșcat care ne vizitează sporadic, Vasilică, după cum a fost numit de vecinii din cartier. Uneori vine doar ca să stea puțin în casă, nici mâncare nu vrea. Odată s-a așezat în bibliotecă la icoane, am tras de el cât am putut să-l scot de acolo, dar n-am reușit. Era de nemișcat ca un pietroi. L-am lăsat până la urmă în pace și a plecat el când s-a trezit.
Cam astea sunt pe scurt poveștile despre generatoarele noastre constante de dopamină.
În imagine este un tablou cu toți șase realizat de o domnișoară studentă la medicină cu aptitudini artistice care a fost prima mămică a lui Șibel.
Celor care ați fost alături de mine în acești 10 ani vă mulțumesc din suflet și vă rog să mă iertați că nu mai intru pe blogurile voastre atât de des cum o făceam cândva. De când boala mamei s-a agravat am ales să stau mai mult offline și să petrec timpul împreună cu ea.
Mărțișorul meu cinematografic pentru voi/pentru dumneavoastră este La double vie de Véronique (1991), regizat de Krzysztof Kieslowski, avându-i în rolurile principale pe Irène Jacob și Louis Ducreux și o muzică semnată de Zbigniew Preisner(!).
Filmul a fost nominalizat în 1992 la Globul de Aur pentru cel mai bun film străin și a primit alte numeroase nominalizări, iar la Cannes a obținut în 1991Premiul pentru cea mai bună actriță(rène Jacob) și Krzysztof Kieslowski a dobândit Premiul juriului ecumenic.
Vă recomand ca după vizionare să citiți articolul lui Noiembrie despre acest film(aici), precum și cel al Cătălinei Mihai deaici.
Pentru ora de artă de astăzi am ales un alt artist creator de iluzii optice, pe lângă Octavio Ocampo și Salvador Dali despre care am vorbit în lecțiile anterioare, și anume canadianul contemporan Rob Gonsalves, care a fost atât arhitect, cât și pictor și muzician.
Înainte ca ora să înceapă, cei doi copii care au venit azi la Centru, M., o fetiță de vreo șase ani, și V., băiatul de nouă ani pasionat de aproape toate domeniilor cunoașterii, sunt foarte implicați în crearea unui orășel din forme geometrice din lemn. M. îl întreabă pe V. „îmi dai și mie un acoperiș mic-mic?”, eu le admir cooperarea frumoasă, dar sunt nevoită să o întrerup pentru a-i face loc lui Gonsalves în program.
V. mă urmează la prezentarea powerpoint, M. rămâne să se joace în continuare de-a arhitectura miniaturală. Construcțiile din figuri de lemn realizate de cei doi copii par a anticipa discuția despre…
Aceasta e întrebarea care mi-a trecut zilnic prin minte în ultima săptămână. Am aflat că Ateneul ieșean urma să aniverseze un centenar de la nașterea lui Franco Zeffirelli pe data de 12 februarie 2023 prin proiecții gratuite ale filmelor realizate de regizorul italian, printre care și La ceai cu Mussolini.
Și totuși, ceva m-a împiedicat să-mi rezerv bilet imediat. Pentru că sunt o persoană cu handicap, beneficiez periodic de invitații gratuite la film sau la teatru.
Așa că m-am gândit că acum e momentul pentru alte persoane care nu-și permit să iasă în oraș la evenimente să se bucure de un film bun gratuit. Îmi închipuiam că acea persoană ar putea fi un tânăr care abia l-ar fi descoperit pe Zeffirelli sau poate un domn în vârstă care și-ar fi dorit să-i revadă creația.
Aveam în vedere sfatul monahiei Siluana Vlad de a ne face un exercițiu în a ne jerfti plăcerile din iubire pentru Hristos, dar intram aproape zilnic pe site-ul Ateneului să văd câte bilete s-au mai rezervat.
În cele din urmă am decis să aștept până în ziua proiecției și, doar dacă ar mai fi rămas mai multe locuri libere, să-mi iau bilet. Ceea ce s-a și întâmplat: pe lângă biletul ocupat de mine au mai rămas 12 locuri goale.
Așa că, bucuroasă foarte, am fost la Tea with Mussolini.
Așteptând să intru la film, am văzut expoziția de fotografie din cadrul evenimentului Franco Zeffirelli 100, în care regizorul era însoțit de o parte dintre actorii cu care a lucrat, printre care Liz Taylor, Olivia Hussey sau Robert Powell. M-a frapat o imagine cu cel din urmă pe platourile de filmare la Iisus din Nazaret în care actorul ținea o țigară între degete, dând impresia cumva șocantă că cel care are acest viciu e chiar personajul biblic.
La ceai cu Mussolini e pe de o parte povestea anilor formativi ai lui Luca Innocenti, copilul nelegitim al unei croitorese și al unui negustor florentin care nu-l recunoaște oficial, iar pe de altă parte cea a unei comunități de englezoaice din înalta societate iubitoare de artă italiană, aflate într-o aparentă rivalitate cu o colecționară americană de artă interpretată de Cher. Cele două planuri se întrepătrund căci doamnele devin mentorii lui Luca.
Fundalul pe care se desfășoară filmul este cel al Florenței anilor ’30 și al celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind unul dintre motivele pentru care am ales să-l vizionez la cinema, de dragul orașului natal al lui Zeffirelli.
Un alt motiv îl constituie comentariile doamnei Irina – Margareta Nistor, pe care o apreciez și ale cărei intervenții le prețuiesc adesea mai mult decât peliculele în sine. Criticul de film care a îndrăznit să dubleze Iisus din Nazareth în perioada comunistă l-a cunoscut pe regizorul italian și ne-a dezvăluit că, datorită admirației acestuia pentru Shakespeare, era supranumit și Shakespearelli, fiind cunoscut pentru cele trei filme inspirate de marele dramaturg englez – Îmblânzirea Scorpiei, Romeo și Julieta și Hamlet.
Dar preferința regizorului italian pentru Shakespeare transpare și din La ceai cu Mussolini.
Miss Wallace(interpretată de Joan Plowright) îl învață Shakespeare pe Luca cu ajutorul unui teatru de carton pentru copii. În film îi vedem pe cei doi repetând replici din Romeo și Julieta.
De altfel, de-a lungul filmului vor mai fi și alte trimiteri la Shakespeare. În momentul în care se despart de Luca și-l conduc la trenul spre Austria, doamnele englezoaice repetă împreună cu băiatul citate din Henric al V-lea despre monarhul înzestrat cu numeroase virtuți.
Dacă veți urmări filmul, veți afla și prin ce anume un bărbat poate considerat un adevărat gentleman în accepția dramaturgului.
Pe lângă Miss Wallace, un alt personaj feminin care-l formează pe Luca este Arabella, jucată de Judy Dench, cea care-i insuflă băiatului pasiunea pentru artă. Ea e cea care-l conduce la Institutul de Artă din Florența și-i vorbește despre creațiile lui Michelangelo sau Botticelli. Veți vedea cât de mare e pasiunea Arabellei pentru artă din atitudinea pe care o are aceasta față de pictura murală a Sfintei Fina.
Elsa (Cher) este o prezență-cheie în destinul lui Luca și pentru cei care doresc să vizioneze filmul nu aș vrea să divulg mai multe.
Lady Hester Random(Maggie Smith), fosta soție a unui ambasador englez defunct, trăiește din amintirea perioadei în care acesta era în viață și crede, utopic, că vechiul ei statut o va pune la adăpost de istoria nemiloasă.
Între atâtea personaje fictive, filmul face referire și la unul real, și anume dictatorul Mussolini, care iese foarte șifonat și în totală contradicție cu modelul liderului ilustru pe care-l reprezintă Henric al V-lea.
Urmărind pelicula veți afla ce personaj a fost la ceai cu Mussolini, și dacă respectivul eveniment a avut vreo însemnătate în desfășurarea poveștii.
Pentru luna aceasta am ales satira Being There care are la noi titlul Un grădinar face carieră. Realizată în 1979, pelicula îi are ca protagoniști pe Peter Sellers și Shirley MacLaine, fiind regizată de Hal Ashby.
Peter Sellers mi-a bucurat copilăria cu comedia The Party, Petrecerea, dar m-a surprins foarte plăcut și în Being There.
Azi, de Ziua Femeii, am oră cu micuții de la Centru. Domnul director mă întâmpină cu o zambilă care-mi amintește imediat de grădina de flori a Mămucăi, iar doi copii, frate și soră, îmi oferă câte un mărțișor tip broșă, unul cu o bucuruză( o buburuză bucuroasă) și celălalt cu ghiocei.
Dacă tot e o zi ce are ca tematică florile și femeile, aleg să le vorbesc copiilor despre arta lui Octavio Ocampo, artistul mexican suprarealist care a creat multe tablouri cu femei alcătuite din flori, amintind de Primăvara de acum câteva secole creată de Arcimboldo, dar și chipuri de femei create din animale, dintre care cele mai amuzante sunt cele cu veverițe.
Domnul director își amintește de sculptura lui Mihai Eminescu din Onești, realizată într-o manieră similară, din doi copaci ale căror crengi formează chipul poetului.
Pentru că este vacanță de iarnă am ales o animațiecanadiană în ton cu momentul, cunoscută în engleză ca Snowtime!(tradusă la noi ca Marea Bulgăreală) și lansată în 2015. Regizat de Jean-François Pouliot, este un remake animat al filmului La Guerre des tuques. Sursa aici
Azi, la ora de artă sunt foarte răcită și de aceea o rog pe unica elevă participantă, B., să citească prezentarea powerpoint despre René Magritte în locul meu, iar din când în când, atât cât îmi permite glasul, mai fac niște adăugări explicative.
Pe B. o cunosc de la o lecție anterioară despre Rafael, când a observat niște detalii care mie îmi scăpaseră despre tabloul Madona Sixtină, și anume, prezența mai multor îngerași de consistența norilor în partea stângă a picturii.
Prezentarea se deschide cu o fotografie a pictorului belgian care poartă pe cap binecunoscutul său melon, cu susul în jos însă, fapt ce ne sugerează predispoziția ludică a artistului.
După o planșă care arată poziționarea Belgiei pe harta Europei urmează una cu picturi cu trei uși care se deschid spre lumea imaginației lui Magritte, dintre care una ne surprinde cu un nor ce pătrunde într-o încăpere…
Acum câteva zile m-am spovedit și m-am împărtășit după o pauză îndelungată. I-am lăsat Părintelui un pomelnic, am simțit rugăciunea Sfinției Sale.
Din acel moment efectiv s-a schimbat macazul: lucruri care mă frământau au devenit dintr-o dată insignifiante; nu m-am mai înverșunat și nu mi-am mai impus voia mea; am trăit o clipă de iertare, de recunoștință și dorința de a oferi din puținul meu celorlalți.
Astfel, anul acesta am inclus în felicitările oferite câte o iconiță foarte dragă mie cu Nașterea Domnului și am simțit că-mi răspândesc sufletul pretutindeni.
Cu această stare m-am întâlnit cu doamna C.C. care m-a rugat să-i trimit niște materiale bune pentru învățarea limbilor engleză și franceză.
După ce i-am trimis diverse linkuri m-am gândit că volumul mare de informație poate fi copleșitor, așa că mi-am propus să-i cumpăr doamnei C.C. icoana „Sporirea Minții”, ce vine în ajutorul celor care studiază și care de-a lungul timpului a făcut minuni cu mine.
Dar am uitat imediat de această intenție.
În aceeași zi am intrat în Biserica „Sf. Nectarie” ca să mă rog pentru cei dragi și am întrebat-o pe doamna de la lumânări dacă are iconițe de buzunar cu Acoperământul Maicii Domnului, deși nu aveam niciun ban la mine.
Doamna mi-a sugerat să mă uit la locul unde sunt așezate icoanele mari spre vânzare. Le-am cuprins cu privirea și am rămas uluită:chiar acolo se afla icoana „Sporirea Minții” la care mă gândisem cu puțin timp înainte în acea zi. Tot un singur exemplar, la fel cum a fost și când am cumpărat-o pentru mine.
Neavând bani la mine, am vrut să o așez într-un loc nu tocmai la vedere pentru a o găsi când aveam să revin să o cumpăr. Așa făceam în gimnaziu cu cărțile de la librărie preferate pe care le ascundeam printre alte volume pentru a nu fi găsite de un cumpărător mai rapid. Așa a fost cu „Colț Alb”, așa se întâmpla acum cu „Sporirea Minții.”
În timpul acesta o doamnă s-a apropiat de mine și m-a întrebat dacă vreau să mi-o cumpere. I-am răspuns că asta nu poate fi decât o minune deoarece m-am gândit la acea icoană în chiar acea zi și că doresc să o ofer la rândul meu.
Trăiam cu mare uluire această sincronicitate căci până atunci am avut astfel de coincidențe legate de o persoană, o carte sau un film, dar niciodată de o icoană.
Doamna, foarte generoasă, m-a întrebat dacă vreau una și pentru mine și mi-a sugerat să aleg o icoană foarte frumoasă cu Nașterea Domnului, diferită de cea pe care o aveam eu. Și aceasta era într-un singur exemplar. Mă aștepta…
După buimăceala de moment am primit cu toată inima aceste minunate daruri și am avut prezența de spirit de a-i oferi doamnei o iconiță de buzunar cu Nașterea Domnului reprezentată diferit și am rugat-o să-și aleagă niște felicitări dintre cele pe care le aveam la mine.
Când am ajuns acasă i-am povestit mamei întâmplarea cu multă înflăcărare. M-am uitat la felul în care era reprezentată Nașterea Domnului în icoana cea nouă și am analizat diferențele dintre aceasta și cea veche. În icoana nouă Pruncul Iisus privește către unul dintre păstori, în cea veche, spre cei trei magi. În icoana nouă, Sf. Iosif e reprezentat mai tânăr decât în cea veche, având o barbă mai scurtă. În prima Pruncul este privit de doi păstori, în a doua, de cei trei magi. Ținuta Maicii Domnului este ilustrată diferit, iar Mielul se uită la Prunc în noua icoană, și către noi, privitorii. în cea veche.
Am simțit că am primit această minune datorită revenirii mele în biserică, precum și datorită faptului că am vrut să bucur oamenii, chiar și pentru o secundă, cu felicitări însoțite de iconițe cu Nașterea Domnului. Am oferit icoane de-o șchioapă și am primit în schimb două icoane mari. M-am deschis în fața Domnului, a Universului și Dumnezeu m-a răsplătit pentru asta prin intermediul doamnei Veronica, a cărei fiică se numește Adina.
Vă rog să le pomeniți în rugăciunile dumneavoastră pe amândouă.
O fetiță necunoscută mi-a spus „bună ziua” într-un magazin. Am felicitat-o pe mama ei pentru asta. A fost bucuria acelei zile.
Adun noi revelații colorate, sper să scriu măcar încă 3 pentru a putea participa la „Jocul citatelor” de pe site-ul Suzanei.
Cu o zi înainte de aniversarea mea am fost la cofetărie cu prietena mea A. Am fost f încântată de ieșire și de darurile primite. Tnx a lot, A.!
De ziua mea am avut două mari dorințe: să fie mama acasă și să adun încă trei momente de claritate la cele șapte pe care le aveam deja pentru a putea adăuga o nouă postare cu revelații colorate. Domnul mi le-a împlinit în mod minunat pe amândouă: mama s-a externat cu trei zile mai devreme decât ne așteptam și în ultimele zile am avut încă trei revelații. Un bonus al acelei zile a fost faptul că am descoperit o pictoriță foarte talentată, pe Carmen Olteanu.
Am participat la Jocul citatelor cu 10 reflecții.
Un termen drăguț pe care l-am auzit împreună cu mama la Teleenciclopedia: cerbulean.
Discuția cu doamna C.C. mi-a oferit o perspectivă nouă frământărilor mele și după ce m-am calmat am găsit o soluție neașteptată la problema mea. Cât de frumos mi-a spus dumneaei, deci cum ne liniștim, primim…Când e încrâncenare nu vine nimic. Mulțumesc din tot sufletul, doamna C.C!
Doamna C.C. e vinovată de o revelație gastronomică…Bomboanele oferite mi-au amintit de prima dată când am savurat câteva tablete de „After Eight”. Aveam vreo cinci ani și o doamnă care fusese în Canada ni le adusese împreună cu bomboane Tic Tac. M-au trecut toți fiorii la întâlnirea cu acel moment îndepărtat din copilăria mea, a fost ca madlena lui Proust…
Cele câteva minute petrecute la Biserica Sf. Sava, m-am impregnat de frumusețea acelui loc, m-am rugat pentru cei dragi și am plecat cu altă energie acasă.
Articolul prietenei mele N. m-a făcut să-mi doresc să lucrez cu mine, atât la partea fizică, precum și la cea a minții.
După o meditație ghidată italiană am rămas cu ideea că de mine depinde să-mi fac viața frumoasă, chiar dacă nu pot călători.
Pentru că mama s-a simțit mai bine, am fost la cinema pentru prima dată după izbucnirea pandemiei și am văzut filmul Mirciulică.
Am avut o bucurie imensă când am primit invitație la o piesă de teatru de la București-Amadeus, în care joacă unul dintre actorii mei preferați, Claudiu Bleonț. De obicei primeam invitații doar la piesele locale.
B., mămica puiuților pe care le-am îngrijit noi două luni, mi-a trimis noi poze cu ei. Adorabili!
Tablou în mișcare: porumbel ce zbura în paralel cu autobuzul.
Ieșirea în oraș cu prietena mea C. Sfatul bun pe care mi l-a dat și faptul că am ținut cont de el.
Am asistat la momentul în care au fost aduse fotolii la vechiul cinema din cartierul meu, lăsat în paragină mulți ani. Asta înseamnă că voi avea parte de evenimente la cinci minute de blocul în care locuiesc.
Mergând pe stradă am văzut o mamă cu copilul ei în spate. Micuțul îi spunea că abia așteaptă să meargă la munte, la care mama i-a replicat că deocamdată ești pe Muntele Mama.
Momentul de la trezire în care stau la povești cu mama și savurăm cappuccino.
Minutele pe care le petrec cu mama vizionând serialul italian Don Matteo.
Doamna C.C. m-a uluit încă o dată prin felul în care mi-a oferit un cadou personalizat în cele mai mici detalii, de la șervetele comice cu pisici, la semnele de carte cu o pictură de-a lui Renoir luate de la Paris și până la minunatul album cu fotografii din Iași. Încă o dată mulțumiri, doamna C.C.!
Un pițigoi a venit la fereastra mea.
Prietena mea I. a primit felicitarea de la mine.
Am găsit felicitări vintage foarte frumoase.
Am fost cu prietena mea C. la Parcul Arcaland unde am văzut mai multe specii de animale, printre care una neștiută până atunci- vaca Zebu, ce se diferențiază de cele obișnuite printr-o cocoașă. În drumul de întoarcere spre casă, în urma unei discuții cu C. am avut o revelație colorată.
Într-o altă zi am fost cu aceeași prietenă în Grădina Botanică, unde am admirat, printre altele, trei veverițe. A fost interesant că privind o boltă alcătuită din trandafiri, fiecăreia i-a evocat două lucruri distincte: mie adăpostul unui spiriduș, iar ei-un aranjament matrimonial.
Mama lui Mio și Mao mi-a trimis fotografii cu puiuții pe care i-am ținut la noi în regim de foster. Le-a cumpărat tot felul de pătuțuri și le-a instalat prin casă. Ne-am bucurat să-i vedem atât de bine îngrijiți și răsfățați.
Un moment foarte emoționant la piesa Ivan Turbincă în care domnul Vlad Rădescu îl interpreta pe Dumnezeu. Pentru că peste patru zile actorul avea să împlinească anii, colegii actori i-au oferit un tort și cei din sală i-au urat mulți ani trăiască! Domnia sa a mărturisit că nu se poate bucura pe deplin deoarece cu o seară înainte colegul său, actorul Constantin Codrescu, s-a stins. Am văzut lacrimi autentice pe obrajii săi și poate n-ar trebui să trec acest moment la bucurii, dar l-am inclus totuși prin autenticitatea sa.
La proiecția câtorva filme premiate la Cannes, ce s-a desfâșurat la Ateneu, am avut încântarea de a o saluta pe doamna Irina – Margareta Nistor, cu care am făcut schimb de zâmbete. Pentru mine, un cinefil împătimit, a fost o mare onoare de a avea ocazia asta. Mi-aș fi dorit să o întreb care sunt filmele ei preferate din toate timpurile, să scriu topul aici pe blog, dar mi s-a părut inoportun să o abordez, așa că am rămas doar cu amintirea zâmbetului domniei sale.
Am văzut documentarul Ennio despre viața și cariera compozitorului italian de muzică de film Ennio Morricone. M-a impresionat profund.
M-am întâlnit cu prietena mea N. pe care nu o văzusem de înainte de pandemie.
Azi, de ziua noastră, am ales o coproducție Elveția-România, Miracolul din Tekir, din 2014, regizată de Ruxandra Zenide și avându-i în rolurile principale pe Dorotheea Petre, Elina Löwensohn, Bogdan Dumitrache și George Piștereanu.
Ca să vă conving să o urmăriți vă pot spune că e unul dintre cele mai misterioare filme pe care le-am văzut vreodată și că a fost premiat cu trofeul Best Swiss Film Award.
Azi îi revăd pe cei mici după o pauză destul de lungă, iar când mă văd, două dintre cele trei fetițe aleargă spre mine și mă îmbrățișează. Cea de-a treia, D., cu care am făcut o lecție unu la unu despre Tonitza, are mai multe cărțulii în mână și îmi spune că le-a luat gratuit de la librărie.
Sunt încântată de interesul ei pentru lectură, vreau și eu cărticele gratuite, așa că fetele mă conduc la librărie de unde îmi iau două. E un moment neprețuit acesta, când un copil îndrumă un adult către librărie și nu invers, cum e de obicei!
Pe drum am bucuria să aflu că D. își amintește numele pictorului despre care i-am vorbit cu multe luni în urmă. Apoi mergem la Centru unde mai așteptăm un sfert de oră să mai vină și alți copii.
Azi le voi prezenta celor mici arta lui Salvador Dali
Azi vă propun să vizionați drama italiană Cesare deve morire(Cezar trebuie să moară),realizată în 2012, regizată de Paolo Taviani și Vittorio Taviani și inspirată de piesa lui Shakespeare Iulius Cezar. În rolurile principale sunt Salvatore Striano, Cosimo Rega, Giovanni Arcuri, Antonio Frasca.
Pelicula a primit două premiii Berlin și patru nominalizări la Academia Europeană de Film.
În arta lui Pesare mai mereu găsești câte un astru, foarte multe desene de-ale sale redau semiluna și stelele.
În Tăticule, dă-mi Luna de pe Cer, tatăl unei fetițe urcă pe o scară pentru a ajunge la Lună ca să i-o ofere în dar fetiței sale. Ce manieră frumoasă a găsit artistul de a spune că tatăl îi îndeplinește fetiței sale orice dorință!
În alte lucrări în care apar astrele, putem vedea personaje așezate pe o semilună, un cer înstelat ia forma unei pisici, un domn elegant care se agață de lună și multe altele. O fetiță ar vrea să-l întrebe pe artist de ce astrele apar atât de des în creațiile sale.
În alte imagini vedem o mulțime de candidați la somn, fie ei animale sau oameni. Le arăt copiilor pisica, oaia și leul care dorm și ce formă iau visele leului( de oi), la care un…
Azi voi împărtăși cu voi/dumneavoastră numele de alint ale pisicilor noastre. Pentru că știu că printre voi/dumneavoastră sunt și iubitori de feline, voi posta și fotografii cu acestea.
Iată poreclele lor:
Murmurica, Murmù-Murmù, Murmurina-Pufarina, Țuca-Rățuca, Găsuța-Dăguța, Pisica Zen, Pisica de plastilină, Nucșoara, Cârnuța, Domnița, Fundoasa, Fundoșica, Martina (de la numele unei fetițe-personaj din serialul italian „Don Matteo”, fetiță cu care Murmurica se aseamănă prin nasul cârn), Martinica.
Kotik, Kotilică, Koticuț-Drăguț, Kotik-Cutiuță, Kotilime, Kotican, Domnul Kotik, Lupin, Țu(r)țurel, Tenerife (pentru că îngrijirea lui de 86 de zile când a fost bolnav ne-a costat echivalentul unei excursii scumpe.)
Micuț, Micuț-Drăguț, Sfinxuț, Cămiluță, Șerpișorul, Firicel, Miculino, Isoscel(pentru că are un triunghi mic, alb, isoscel pe năsuc),Mic-Mic, Ratunică( atunci când i se face coada stufoasă), Săgețică, Domnișorul-Tomnișorul, Seychelles.
P.S. Numele de locuri exotice se justifică prin cheltuielile mari pe care le-am avut cu ei de-a lungul timpului, cheltuieli care nu ne-au mai permis să avem vacanțe.
Cum să mă pregătesc să le vorbesc copiilor despre arta lui Pete Revonkorpi(Pesare)? Cum altfel decât printr-un somn bun, plin de vise, căci lumea lui e populată de tot felul de personaje care se pregătesc să doarmă sau care sunt deja cufundate în somn, dar și de artiști( pictori, poeți, muzicieni), grădinari, pescari sau navigatori.
După o noapte în care am împărtășit cu personajele lui Pesare statutul de visător cu acte-n regulă, merg la cei mici să le vorbesc despre acest artist finlandez de 37 de ani care ilustrează cărți pentru copii și care a avut amabilitatea să-mi permită să realizez un powerpoint despre lucrările domniei sale.
Prima planșă pe care le-o arăt copiilor este cea cu gemenele inspirate de Frumoasa soție de fierar pe care un băiat( V.) și o fată (D.)o recunosc imediat.
Îi invit pe copii să observe asemănările și deosebirile dintre cele două…
Pentru azi, când este ziua mea, am avut două mari dorințe: să petrec ziua cu mama și să adun încă trei momente de claritate la cele șapte pe care le aveam deja pentru a putea adăuga o nouă postare cu revelații colorate. Domnul mi le-a împlinit în mod minunat pe amândouă: mama s-a externat cu trei zile mai devreme decât ne așteptam și în ultimele zile am avut încă trei revelații.
Una dintre cele mai triste veri din viața mea din cauza bolii mamei.
Am încercat să scriu bucurii, dar depresia le-a redus numărul. Iată-le pe cele câteva care s-au adunat.
Momentele de claritate pe care le-am avut.
Întâlnirea cu prietena mea C.
Tabloul 1: o negresă cu un bebeluș în brațe și cu o bicicletă în mână.
Tabloul 2: În timp ce mă plimbam cu C. am văzut premianții cu coronițe care veneau de la Colegiul Național.
Am mers acasă la doamna L. să-i ofer cadoul meu de ziua domniei sale.
Revelațiile și fiorii de la cabinet
Momentele în care mama îmi povestește puținele amintiri frumoase din copilăria ei.
Mama a vrut să-i ascultăm pe băieți, așa cum le spunem noi pe cei de la Il Volo. Nu a mai avut dispoziție să-i asculte de vreo două luni, a fost un moment unic atunci când mi-a spus că vrea să-i vedem.
Când nu poți ajunge acasă la Magritte și vine el la tine… Mulțumesc încă o dată pentru minunatele suveniruri, doamna C.C.!
Zilele în care nu am putut ieși din casă și prietena mea A. a făcut cumpărăturile pentru noi. Mulțumesc, A.!
În sfârșit Litera a editat cărțile Arta. Idei fundamentale și Totul despre creier pe care mi le doream încă de când existau doar în engleză. Am versiunea italiană a cărții Arta… și e o bucurie extraordinară să le citesc în paralel.
Lecturile din Totul despre creier și răsfoirea zilnică a ceaslovului Arta românească de la origini până în prezent.
Cărțile primite de la prietena mea A.
Pisicile noastre minunate
Am primit cu ceva timp un ghiveci cu trandafiri mici. După ce s-au scuturat florile nu ne-am îndurat să aruncăm ghiveciul și am continuat să udăm plăntuțele. Nu mică ne-a fost bucuria când trandafirii au înflorit a doua oară.
Vizita doamnei M., o prietenă de-a mamei.
O trăire paradoxală: nu mi-am imaginat că tristețea poate coexista cu bucuria. Deși eram și sunt foarte tristă din cauza situației mamei, m-am bucurat când am găsit pungi de cadouri cu unul dintre personajele mele Disney favorite, TinkerBell.
O prietenă care știe cât îmi e de drag Sf. Nectarie mi-a recomandat filmul Man of God despre viața sfântului.
Pelicula, realizată de regizoarea Yelena Popovic și avându-i în rolurile principale pe Aris Servetalis, Alexander Petrov și Mickey Rourke, a primit Marele Premiu la Festivalul de Film de la Trento, precum și premiul publicului la Festivalul Internațional de Film de la Moscova.
Iubitorii muzicii de film ar putea fi încântați de coloana sonoră, compusă de Zbigniew Preisner, cel care a realizat muzica pentru filmele regizorului Krzysztof Kieślowski.
Lecția pe care le-o propun copiilor astăzi e mai deosebită decât celelalte pentru că nu voi mai prezenta tablourile unui pictor, ci invențiile lui Leonardo da Vinci, căruia i-am dedicat și o oră despre arta sa.
De data aceasta documentarea din cărți și de pe internet a fost însoțită și de una magică, la Palatul Culturii, ce găzduiește până în ianuarie 2018 expoziția temporară Mașinile lui da Vinci.
Expoziția mi-a dat impresia unei călătorii în timp, fără să pot preciza clar dacă în trecut sau în viitor, căci, așa cum spunea Jacques Bergier, prin invențiile sale geniul renascentist pare un călător din viitor aterizat în secolul al XV-lea.
Îmi aduc aminte că, văzând atâtea aparate de zbor realizate după schițele geniului am simțit că prind și eu aripi și sunt convinsă că asta nu era numai datorită bomboanelor cu ciocolată pe care le-am mâncat în acea zi.
Ca în fiecare zi de întâi vă recomand un nou film care m-a impresionat. Azi vă propun să urmăriți Despre trup și suflet, în regia lui Ildikó Enyedi și avându-i în rolurile principale pe AlexandraBorbély, Géza Morcsányi, Zoltán Schneider. Pelicula a fost câștigătoarea Ursului de Aur la Berlinale 2017. Vă previn că are câteva scene inconfortabil de privit, dar dacă puteți trece peste ele, veți vedea că merită să investiți aproape două ore în această producție. Puteți accesa acest link: https://www.efilme-online.net/on-body-and-soul-despre-trup-si-suflet-2017-online-subtitrat.html
Azi le voi vorbi celor mici din nou despre pictura lui Leonardo da Vinci pentru că mereu la Centru se perindă alți și alți copii și unii dintre ei nu au fost la atelierul dedicat geniului renascentist.
Participanții la ora de azi sunt doi băieți noi, o fată nouă și două surori care au mai venit și la lecțiile anterioare.
Încep ora apelând la un desen cu Țestoasele Ninja, numite după cei patru artiști renascentiști( Leonardo, Michelangelo, Donatello și Rafael). Un băiat e de părere că au fost desenate de pictor, fapt ce mă face să-mi pun întrebarea cum ar arăta personajele din desenul animat în versiunea lui Leonardo.
Desenul cu colivia din care ies în zbor mai multe păsări, prin care fac trimitere la gestul lui da Vinci de a elibera păsările de prin târguri, îi inspiră lui Ș. ideea că pictorul îi ajuta pe oameni…
Vă propun azi filmul Molière, realizat în 2007 de regizorul Laurent Tirard și avându-i în rolurile principale pe Romain Duris, Laura Morante, Ludivine Sagnier.
Azi le-am pregătit copiilor o oră de pisicologie – o prezentare powerpoint cu arta lui Makoto Muramatsu, artistul japonez septuagenar care a desenat sute de pisici într-o notă comică evidentă.
La lecție participă un grup eterogen – șapte frumoși cu vârste cuprinse între 5 și 11 ani, cam câte unul pentru câte un deceniu de viață al desenatorului topit după mâțe.
În deschiderea orei, le arăt copiilor Duetul pisicilor atribuit lui Rossini, ca să-i familiarizez cu tema de azi. Spre surprinderea mea, celor mici nu prea le place filmulețul, chiar una dintre fete e de părere că simfonia pisicilor e un nonsens.
Sper să am mai mult succes cu proverbul italian ales ca motto: “O casă fericită este o casă care are cel puțino pisică.” Dar și aici un băiat,( V.) are de obiectat, spunând că o casă care are pisici e una nefericită pentru că pisicile…
În primăvara asta tristă, care a adus războiul și agravarea stării de sănătate a mamei mele m-am încăpățânez să-mi notez puținele bucurii pe care le am nu din nepăsare față de suferința lor celor implicați, ci ca să nu clachez.
B., noua mămică a pisicilor îngrijiți de noi vara trecută, ne-a făcut o mare bucurie trimițându-ne cele mai frumoase mărțișoare ever:
De câte ori deschid computerul, văd pe Desktop minunile astea de care mi-a fost atât de greu să mă despart.
Discuția cu prietena mea V. m-a liniștit.
Eu, care râd atât de rar, încât nu prea mai știu cum e să râzi, o fac cu toată inima când privesc împreună cu mama anumite faze comice din serialul Don Matteo.
Felicitările de 8 Martie pe care le-am făcut pentru o mică parte dintre prietenele de pe Facebook. La un moment dat site-ul nu mi-a mai permis să trimit niciuna, așa că vă urez la mulți ani frumoși aici.
Felul în care privesc fiecare film italian ca pe un curs gratuit de învățare a acestei limbi minunate.
Dacă luna trecută am ajutat, împreună cu mama, la găsirea cățelului unei vecine, de data asta i-am găsit stăpâna unui câine care era plecat de o zi de acasă. Sfântul Modest ne-a ascultat ruga și de data asta. Bucuria făcută celei care-l căuta și copiilor ei a fost imensă, mai mare decât orice satisfacție pe care mi-o aduce studiul. Mama a glumit și a spus că ar trebui să ne deschidem o societate care să aibă drept scop găsirea animalelor dispărute.
Încântarea Murmuricăi de când i-am dat o cutie mai mare în care să se ascundă.
Am ascultat întâmplător Carmina Burana și m-au trecut fiorii, mi-au amintit de prietena mea din gimnaziu care învăța la Octav Băncilă și cu care ascultam muzica de film din Laguna Albastră și evident, Carmina Burana. Mi-a părut rău că acea fată a fost o apariție meteorică prin viața mea. Dacă am fi avut o prietenie mai lungă poate aș fi dobândit cultura muzicală care îmi lipsește. Am găsit aici o traducere în limba română a fostului meu profesor de la Universitate, domnul profesor Eugen Munteanu.
Azi prima mămica a lui Șibel ne-a făcut o surpriză de proporții: un tabloul cu cele 5 pisici ale noastre și cu Vasilică, motanul cartierului care doarme în mai multe case. Iată minunea:
O sincronicitate foarte simpatică legată de pisici: Diana a portretizat 6 pisici, iar felicitarea pe care i-am oferit-o eu era tot cu șase pisici, fără să-mi dau seama de lucrul ăsta la început. Abia când le-am numărat am avut o surpriză de proporții.
Dacă doriți să recitiți interviul pe care i l-am luat primei mamea lui Șibel, domnișoara Diana, despre activitatea ei de studentă la medicină, o puteți face dând click aici.
Diana a realizat un tablou spectaculos a cărui fotografie o postez aici.
După o săptămână întreagă în care mamei i-a fost rău a venit și o zi fără dureri în care era ca pe vremuri, energică și volubilă.
O bucurie mare de când a intrat în viața mea doamna C.C.
A fost ziua prietenei mele A. În timpul plimbării noastre am găsit o grădină superbă și mi-am propus să i-o arăt și mamei.
În ziua următoare am fost cu mama și i-am arătat grădina.
Tot prietena mea A. m-a sunat într-o sâmbătă să mă uit la Teleenciclopedia la picturile lui Aivazovski. Mi-a amintit cum făceam cu prietenele din copilărie, cum ne sunam să ne spunem la ce emisiuni să ne uităm. O amintire prețioasă, mulțumesc A. că mi-ai declanșat-o!
M-am întâlnit cu prietena mea C. și am văzut-o pe fetița ei de un an. C mi-a povestit multe lucruri adorabile despre micuța D., dintre care cel mai drăgălaș a fost cel despre pantofiorii roșii și despre cartea cu llama. Am avut parte de un moment emoționant în care D. mi-a luat mâna în mânuța ei.
Fata are papucei. 🙂
Am văzut câteva flori de liliac.
Am avut un dialog impresionant cu domnul M. E plăcut să știi că încă mai sunt oameni aici, sub cer. Discuția despre ritualurile zilnice m-a făcut să fiu mai conștientă de Calea mea.
Am reluat studiul limbii ruse. În 2016 o prietenă de la biserică a predat un curs de rusă pentru începători la ASCOR și amintirile mele legate de această limbă sunt cele legate de cursul pe care A.E. l-a făcut foarte atractiv. Chiar și în acest context politic, rusa îmi e dragă și sper să nu ajung vreodată în situația de a gândi altfel.
Tot datorită acelei prietene am făcut la rândul meu voluntariatul la ASCOR în 2017. Ea m-a convins să mă implic și eu și așa au luat naștere atelierele handmade din fiecare zi de luni, timp de un an.
Ceva grozav, în timp ce lucram la întrebările despre artă și Biblie am avut inspirație și a apărut un al treilea proiect pe care nici nu mi l-aș fi imaginat acum ceva timp.
Am finalizat partea I a proiectului Revelațiile colorate mai devreme decât mă așteptam. Aveam vreo 46 de citate și îl rugam pe Bunul să-mi mai dea încă 4 și mi-am propus să aștept clipa de grație timp de doi ani. Dar Domnul a fost atât de generos cu mine și nu a mai fost nevoie să aștept atât căci în doar două săptămâni am avut nu 4, ci 6 revelații. Așadar, Dumnezeu mi-a oferit mai mult decât i-am cerut.
O mare bucurie de cinefil: în sfârșit am găsit sezonul al treilea al serialului Prietena mea genială. Dacă voi reuși să văd și sezonul al patrulea voi continua citirea tetralogiei napoletane.
Când prietena mea C. îmi găsește pe net ce o rog eu.
Întâlnirea cu prietena mea C. și momentul în care un balon de săpun a trecut prin fața noastră.
Discuțiile transcendentale cu M.
Mama, în ciuda durerilor insuportabile, s-a bucurat din plin de lăcrămioare, de primele-cumpărate de ea, de cele oferite de prietena ei și în sfârșit de cele din partea mea.
Într-un moment de încercare, o doamnă m-a sfătuit să închid ochii și să-I spun lui Dumnezeu că Mama este sufletul, viața și comoara mea.
Luna mai- o lună cu multă durere, dar și multe revelații și redescoperirea bucuriei în fața naturii. Am văzut, după foarte mulți ani, rouă pe flori.
Schimbările ce se petrec cu mine în urma agravării stării de sănătate a mamei. Nu mai sunt captiva computerului, mă bucur să ies să văd animăluțe, plante, oameni. Am devenit mult mai comunicativă cu oamenii simpli în fața cărora adesea îmi deschid sufletul.
A început să nu-mi mai pese de părerea negativă a celor din jur, eu care eram devastată de ea. Într-o zi, când mergeam la mama la spital aveam pe mine niște colanți rupți în trei locuri, dar nu mă afecta asta, conta să ajung la mama, cu sau fără colanți rupți. În altă zi, o doamnă a strigat la mine să nu mai port mască și iarăși nu m-am lăsat afectată. Acum mă dor lucrurile cu adevărat importante.
Vizita doamnei C.C. la noi.
Articolul fabulos al Maicii Siluana cu care am rezonat extraordinar de mult. Reproduc aici pasajul care m-a impresionat cel mai mult.
Dacă doriți să citiți articolul integral vă las link aici.
Fetița A.E. m-a îmbrățișat, deși m-a văzut pentru prima dată. Am întrebat-o dacă face lucrul acesta cu toată lumea și ea mi-a răspuns simplu și firesc că da! Ce minune de copil! Mamei i se întâmplă adesea ca micuții să o îmbrățișeze.
Întâlnirea cu prietena mea C., disponibilitatea ei de a-și consuma benzina umblând cu mine prin tot Iașul după cumpărături urgente. M-am bucurat că am ajuns și la Selgros, unde am putut să-mi fac cruce în fața Mănăstirii Cetățuia.
Implicarea în activitățile practice mă vindecă de multiplele dependențe.
De când am început această călătorie interioară de transformare sufletească încep să nu mai fiu afectată de faptul că n-am mai călătorit în străinătate sau la mare de 11 ani. Călătoria asta e pentru alte simțuri decât al văzului și e mult mai profundă.
Prietenele mele A. și M. și relația autentică pe care o am cu ele.
Toate încurajările primite în aceste momente grele.
Mai multe minuni care s-au petrecut în timp ce ascultam Paraclisul Maicii Domnului sau Acatistul Sf. Luca al Crimeii, dar mai ales când am mers la Sf. Nectarie, care m-a ajutat de mai multe ori de-a lungul vieții.
Dragii mei, îmi cer iertare că nu mai intru deloc pe blogurile voastre, dar situația din familia mea nu mi-o mai permite. Petrec cât mai mult timp offline alături de mama mea.
Totuși, cum îmi place să mă țin de promisiuni vă voi sugera de Ziua Copilului un film în ton cu această minunată sărbătoare, Nanny McPhee, cu Emma Thompson și Colin Firth în rolurile principale.
Dragii mei, știți că trec prin momente foarte grele cu mama, dar promis să redistribui articolele despre orele de arta în fiecare zi de 20 și încerc pe cât posibil să mă țin de promisiune.
Reproduc azi lecția din 9 septembrie, 2017.
La atelierul de azi îmi fac multe griji, așa că vin însoțită de prietenul meu. Așteptăm afară să se încheie ora de muzică împreună cu o doamnă voluntară și doi băieți veniți special pentru Istoria artei.
De la lumea desenului animat la cea a artei
Încep prezentarea despre Leonardo da Vinci arătându-le copiilor un desen cu Țestoasele Ninja, care poartă numele celor patru mari artiști renascentiști : Leonardo, Michelangelo, Donatello și Raphael.
De la comicii luptători în stil japonez, trec la desenul cu o colivie goală, din care ies în zbor mai multe păsări și îi întreb pe copii ce legătură ar putea avea aceasta cu Leonardo da…
Dragii mei, am o mare rugăminte la voi, aceea de a o pomeni în rugăciuni pe mama mea, Mariana, care luni va avea o intervenție la ficat. Domnul să vă răsplătească înmiit!
Azi vă propun să urmăriți filmul Le Mépris(tradus în română ca Disprețul și în engleză ca The Contempt), realizat în 1963 de Jean-Luc Godard, care s-a inspirat din romanul italian Il disprezzo, scris de Alberto Moravia. Pelicula adună mai multe nume sonore ale cinematografiei mondiale, ca Brigitte Bardot, Michel Piccoli și chiar Fritz Lang.
Azi îi întâlnesc pe copii în pauză, chiar după ce au terminat un atelier de muzică.
Se manifestă foarte liber, D. își prinde un balon cu un șnur de cap și se autodeclară Prințesa-Balon, apoi joacă toți Marroco, joc care-mi amintește de propria copilărie, și când se plictisesc de el trec la Darts. D. mă include în jocul lor, îmi prinde balonul de cap cu șnurul și îmi cedează titlul de Prințesa-Balon. Dacă e să mă uit la numărul de kilograme chiar mi se potrivește titlul. :))
Începem atelierul dedicat lui Tonitza și îi intreb ce naționalitate cred ei că are pictorul: italiană, spaniolă sau franceză răspund ei și sunt mirați să afle că e „de-al nostru.”
Când le dezvălui că Tonitza a fost ilustratorul cărții Fram, ursul polar, unul dintre băieți, E., ne povestește că a văzut piesa, filmul și a citit și cartea. Eu recunosc…
Doresc să aniversez acest număr rotund de recomandări de cinefil cu filmul La leggenda del pianista sull’oceano(Legenda pianistului numit 1900) pe care poate mulți dintre voi l-ați văzut deja.
Nimănui, spun eu descurajată, văzând că niciun copil nu a ajuns la atelierul meu de artă.
Când tocmai mă pregătesc de plecare vine o fetiță (D.) și odată cu ea îmi revine și mie buna dispoziție. Intru în vorbă cu ea și aflu că împărtășește pasiunea domnului director pentru acvarii cu pești, că îi plac Tom și Jerry și Garfield.
Cred că etapa asta de apropiere de copii e esențială, e important să intri în universul lor pentru a le vedea preferințele și abia după aceea să-i aduci treptat în universul tău. E o lecție pe care am învățat-o de la profesoara mea de istorie, doamna Lăcrămioara Iordăchescu, lăudat fie-i numele!
Astăzi aloc o oră lui Nicolae Tonitza și vom visa împreună privind portrete de copii și femei, peisaje dobrogene și flori.
Fetița venită la Centru e inteligentă, nu pare deranjată de multitudinea mea de întrebări. Îi arăt un autoportret al lui Nicolae Tonitza și ea îmi spune că știe că artiștii își făceau portretele privindu-se în oglindă.
Când află că pictorul a ilustrat cartea lui Cezar Petrescu- Fram, ursul polar, îmi spune că a văzut piesa la teatru și că a citit cartea pe jumătate. 1-0 pentru ea, eu n-am citit cartea. Cel puțin nu încă.
În momentul următor îi vorbesc D. despre scenele biblice realizate de Tonitza la Durău și de felul în care acesta le-a românizat, pictând personajele în straie populare cu motive românești ca în scena din Nașterea Domnului în care păstorii au bundiță, ițari și opinci.
Când îi arăt portretele cu copii, fetița își dă seama singură de particularitatea ochilor, că sunt reprezentați ca niște pete negre rotunde, și nu ca ochii din realitate. Nu pot trece mai departe fără să scriu aici citatul lui Tonitza despre copii: “Nu redam pe pânză decât emoția unui tată”, el îi urmărea pe cei mici la joacă, mâncând, dormind ori visând.
În ceea ce privește portretele de femei, copila observă chipul plecat al Călugăriței contrastând cu al celorlalte tinere, un chip care e aplecat spre cele veșnice.( Viața și opera lui Nicolae Tonitza.)
Îi prezint și activitatea de peisagist a pictorului, arătându-i peisaje din Balcic, Mangalia sau Constanța. Se pare că marea din picturile lui Tonitza e la concurență cu litoralul nostru real, căci unii copii de la Centru sunt plecați la mare.
Îi arăt o fotografie cu reședința de vară a Reginei Maria, castelul de la Balcic, pe care domnul director l-a vizitat și despre care ne dă anumite detalii: că aici regina avea un tron de marmură pe care stătea când își aștepta iubitul și că turnul palatului e asemănător cu un minaret musulman. De la turnul palatului trec la cel al geamiei, căruia artistul i-a dedicat un tablou și la alte picturi care evocă Balcicul de altădată.
În această zonă Tonitza era atras de exotismul turcilor și al tătarilor, cărora le-a dedicat mai multe lucrări cum ar fi Turcoaica Demira sau Paznicul cimitirului. Moment foarte potrivit să-i dezvălui D. numele meu de familie, în ton cu locuitorii mahalalelor tătărăști pictate de artist.
Închei prezentarea cu o serie de flori realizate de pictor și o întreb pe D. ce a reținut din tot ce i-am povestit, iar ea îmi răspunde că lui Tonitza i-a plăcut marea și că ochii adulților erau pictați normal față de cei ai copiilor.
O întreb ce lucrări i-au plăcut cel mai mult și pentru că îmi răspunde că florile îi promit că data viitoare îi pregătesc o surpriză. Până atunci îi ofer în dar o pictură A4 cu un portret de fetiță.
Plec spre casă cu mulțumirea că am avut o elevă foarte receptivă la oră care face mai mult decât zece copii neatenți și dezinteresați.
P.S. Am decis să repostez articolele despre orele de artă pe care le-am avut în calitate de voluntar cu copiii.
Inițial nu am vrut să mai postez aceste bucurii pentru că ele au fost ultimele dinaintea izbucnirii războiului. Același lucru voiam să-l fac cu revelațiile colorate, dar reacțiile voastre minunate mi-au dat curaj. Așa că până la urmă am luat aceeași decizie și cu bucuriile, chiar dacă una întârziată. Dacă sunt inadecvată îmi cer de pe acum iertare.
Bucurii muzicale: am descoperit poezia Ce te legeni pusă pe muzică și interpretată de Cătălin Josan și am recomandat-o prietenelor mele profesoare. O puteți asculta aici.
Un moment de tandrețe fără precedent din partea lui Șibel: a venit la mine în cameră, s-a așezat întâi cu „mânuța” pe mâna mea și apoi s-a urcat în brațele mele, m-a lins pe față și mi-a stat în brațe minute în șir în timp ce ascultam o versiune instrumentală jazz a colindelor de Crăciun. De obicei nu-și prea manifestă afecțiunea față de mine, o preferă pe mama și vine în camera mea rar. Așa că am savurat momentul din plin.
Mesajul de la un prieten de condei
Datorită prietenului blogger M. am descoperit o bijuterie cinematografică românească: Miracolul din Tekir. Nu mi-am putut imagina că în România se pot face și astfel de filme. Felicitări regizoarei….
O alta descoperită de mine: Kira Kiralina. Citisem cu mult timp în urmă cartea lui Panait Istrati, dar la o vârstă nepotrivită și nu mai țineam minte nimic din ea.
Felul în care îi spune mama lui Micuț: Șerpișorul, că e luuung, un metru liniar de motănel.
M-am spovedit în sfârșit, pentru prima dată de la debutul pandemiei.
M-am trezit cu noaptea-n cap sau cu capu-n noapte cum îmi place mie să spun și am descoperit cea mai recentă melodie a lui Cătălin Josan – Imponderabili, care m-a dus cu gândul la îndrăgostiții lui Chagall. Pun link aici , poate vreți să o ascultați.
Felicitările virtuale realizate pentru prietenii mei
Întâlnirea cu fostele mele colege de serviciu și cu prietenele mele A.R. A.T. și A. E.
Minunatele daruri primite de Crăciuni de la prietenii noștri.
Felicitarea de la prietena mea M.N.
Momentul „Lusona”
Ajutorul neobosit pe care mi-l dă M. când am probleme cu computerul.
Faptul că de Crăciun mama a fost acasă, și nu la spital ca în alți ani.
O colindă minunată pe care abia am descoperit-o de-a Laurei Dinu. Dacă doriți să o ascultați dați click aici.
Felul în care mama îi spune Murmuricăi Nucșoara și Murmu-Murmu(cu accent pe ultimul u).
Fotografiile și filmulețele pe care mi le trimite noua mămică a puiuților de pisică îngrijiți de noi vara trecută.
Am aflat de la prietena mea V. de site-ul Memrise unde poți învăța limbi străine.
Îi povesteam mamei de site-ul Memrise, de pe care învăț italiana și despre faptul că ei evaluează nivelul atins printr-un desen cu o plantă care la început e doar un mugur, iar când ai ajuns să știi bine cuvintele devine o floare. Ea mi-a spus că metafora asta se aplică în cazul tuturor domeniilor cunoașterii.
Mă uit de luni până vineri împreună cu mama la serialul italian Don Matteo.
Momentele de tihnă în care toate pisicile sunt venite de afară și dorm.
O bucurie imensă când am contribuit, împreună cu mama, la găsirea unui cățel pe care-l pierduse o vecină. Îi datorez această bucurie Sf. Modest, ocrotitorul animalelor, al cărui acatist l-am ascultat cu rugămintea de a-l aduce acasă pe cățeluș.
Ziua mamei, faptul că, în ciuda bolii, a ajuns la 65 de ani. Ne-am bucurat împreună de urările celor dragi.
Surpriza pe care i-am făcut-o mamei de ziua ei, picturile cu tematica maternității de pe blog.
Felicitările Disney cumpărate la un preț foarte bun.
Am găsit o carte franțuzească plină cu desene ale obiectivelor turistice principale din Paris.
Momentele în care Kotik și Murmuricamă vizitează în camera mea pentru a-și lua porția de iubire.
Zilele de weekend în care mă uit cu mama la Il Volo sau la Narcisa Suciu.
Modul în care am trecut peste un moment foarte greu uitându-ne la emisiuni la care era invitată Narcisa Suciu.
Am cumpărat cartea Mama, povestește-mi despre tine, scrisă de Narcisa, în care mama a răspuns la întrebări personale. Am aflat multe lucruri interesante despre noi două.
Momentele de claritate, destul de rare, și felul în care le valorific vizual, transformându-le în revelații colorate.
Am aflat că Victor Hugo s-a inspirat probabil din pictura lui Delacroix Libertatea conducând poporul pentru crearea personajului Gavroche din Mizerabilii.
Powerpointurile la italiană pe care le-am făcut.
Am văzut ghiocei și zambile într-o grădină.
Faptul că Micuț nu ne-a părăsit într-un moment în care a rămas nesupravegheat.
Un proiect nou legat de Biblie. Nu vreau să dezvălui prea mult deocamdată.
Am recitit Powerpointul Sinteza activităților de la after-school și mi-am amintit de multe lucruri frumoase care s-au petrecut acolo. Iată două slide-uri:
Mărturisesc că mi-a luat ceva timp până am ales să împărtășesc această postare cu voi. În actualul context, în care războiul e o realitate palpabilă, a te gândi la bucurii și că vine primăvara e cumva inadecvat. Aceste revelații colorate au stat în Draft mai bine de o lună. Mă gândeam să mai aștept, poate se vor mai liniști apele. Dar are mama o vorbă, ziua de mâine nu e promisă nimănui. Dacă viitorul imediat nu mă va mai conține? Nu ar fi păcat să nu vi le fac cunoscute? Așa că am decis în cele din urmă să postez aceste citate cu gândul la un loc unde bucuria e încă la ea acasă.
Azi voi continua să vă propun spre vizionare un film regizat de Jean Pierre Jeunet și anume Micmacs à tire-larigot(Mișmașuri în stil mare) realizat în 2009, avându-i ca protagoniști pe Dany Boon, Yolande Moreau, Omar Sy, Dominique Pinon, Michel Crémadès. Acesta e mărțișorul meu pentru voi.
Azi voi continua să vă propun spre vizionare un film regizat de Jean Pierre Jeunet și de Marc Caro, și anume La Cité des enfants perdus (Orașul copiilor pierduți), realizat în 1995, avându-i ca protagoniști pe Ron Perlman, Jean-Louis Trintignant, Dominique Pinon, Rufus, Jean-Claude Dreyfus. Pelicula a primit premiul Palme d’Or, un motiv în plus pentru a o vedea.
Pentru prima zi a anului vă propun o comedie neagră semnată de Jean Pierre Jeunet, același regizor responsabil pentru minunatul Amélie. Filmul se numește Delicatessen, a fost realizat în 1991 și îi are ca protagoniști pe Dominique Pinon, Pascal Benezech și Marie-Laure Dougnac. Pelicula a obținut Premiul BAFTA pentru un film în altă limbă decât engleza și a fost nominalizat la alte categorii.
O toamnă în care am avut parte de mai multe sincronicități. Am decis să recitesc Faust, care m-a impresionat foarte mult în liceu și fix în ziua următoare, căutând Jurnalul de amintiri frumoase de la after-school, am dat peste această carte despre care nu mai aveam habar pe unde e. Apoi am văzut un film în care un personaj secundar se numea Fausto.
Am avut parte de o nouă sincronicitate în timp ce vorbeam cu prietena mea V. Imediat după dialogul nostru în care spuneam că am sentimentul că nu știu nimic, m-am uitat la un filmuleț cu Sir Anthony Hopkins în care actorul spunea același lucru.
Prietena mea V. mi-a trimis o minunăție de carte în italiană, I più bei racconti mitologici, de Stefania Leonardi Hartley. Mulțumesc mult, V.! Cartea e foarte frumoasă și utilă în învățarea acestei limbi minunate.
După o durere mare provocată de eutanasierea unui pisoi călcat de mașină, doamnele de la Asociația Sterilizări de nota 10 lei ne-au castrat cei doi pisici rămași pentru o sumă modică. Dacă am fi știut de organizația asta de mai de multă vreme! Dar e bine și acum.
După multe zile de plâns la gândul că trebuie să-i dau spre adopție pe cei mai frumoși pisoi maidanezi pe care i-am avut vreodată, m-am bucurat că în sfârșit am dat dovadă de maturitate și le-am găsit o mămică ideală care le oferă tot confortul pe care noi nu l-am fi putut oferi și care comunică des cu mine trimițându-mi fotografii și filmulețe cu cei doi puiuți.
Am păstrat-o pe mama puiuților, pe care am botezat-o Murmurica. Acum avem un tandem feminin pisicesc, Lemurica și Murmurica. 🙂
Cea mai mare bucurie a lunii noiembrie e că, după o săptămână la spital, mama a venit în sfârșit acasă. Dă, Doamne, să petrecem și Crăciunul acesta împreună!
Prietenele mamei care ne-au făcut aprovizionarea în perioada în care nu am putut ieși din casă.
Bucuria fetiței prietenei mele A., de la București, când a deschis coletul de la mine de ziua ei.
Am continuat să citesc compunerile elevilor prietenei mele A. care mi-au adus un zâmbet pe buze. Iată câteva fragmente care mi-au plăcut:
Cenușăreasa este personajul meu preferat pentru că nu a cedat în fața mamei sale vitrege, ea era mereu politicoasă și nu spunea nu la ceea ce i se cerea să facă, spunea mulțumesc. Este un exemplu de a nu renunța la visurile tale.(S.A.)
Barbie este pentru mine un model de curaj, de încredere și de iubire față de prieteni. În fiecare episod voia ca toată lumea să se înțeleagă și să se respecte, de aceea Barbie este personajul meu preferat.(C.M.)
Într-o seară cu cerul înstelat, uitându-mă pe cer am văzut o stea căzătoare și mi-am pus o dorință. Mi-am dorit să apară un erou care să salveze planeta de acest virus nemilos. A doua zi la televizor, au dat la știri că un medic erou a salvat mai multe vieți de acest virus. Atunci mi-am dat seama că dorința mea s-a împlinit.Când o să cresc mare vreau să devin medic, deoarece doctorul erou este un exemplu de urmat.( A.L.)
Bulgăraș de aur, căci așa îl chema pe fluture, s-a speriat. El s-a calmat când a simțit în apropiere mirosul florilor. A văzut prin geam florile și s-a bucurat. Bulgăraș de aur a găsit un loc prin care să intre în casă. El a luat polenul florilor. După asta, fluturele a auzit un zgomot foarte puternic și a zburat repede din casă. El și-a amintit că trebuie să ajungă pe câmp, unde își făcu prieteni buni. Bulgăraș, din acea zi, deveni mai atent și mai descurcăreț. Se mândrea acum în fața fraților lui mai mici cu priceperea ce o dobândise. Totodată, el povesti tuturor peripețiile sale. (Ț.R.)
Era odată un măr pe nume Ben. Mărul cel năzdrăvan l-a rugat pe iepure să-l ducă în toată lumea.
Iepurele până la urmă a fost convins și a decis să-l ducă, dar nu tot drumul.
— Eu o să te duc până la Fântâna cea argintie a dorințelor! Aceasta îndeplinește cel mult 89 de dorințe!
Mărul roșu ca rubinul și dulce ca mierea s-a gândit o clipă, apoi a spus:
— Bine, mulțumesc! O să îmi pun doar o dorință sau două!
— Ai vreo doi bani? întrebă iepurele cel alb ca zăpada.
—Nu, de ce?
—Ai nevoie pentru fântână! Nu știi cum funcționează ele?
—Păi ce facem atunci, că nu am! răspunse Ben.
— Căutăm pe stradă! zise iepurele. Ei au căutat timp de o oră până au găsit doi bănuți de argint care căzuseră din punga unui negustor bogat. Mărul Ben a folosit banii pentru a-i cere fântânii să-i îndeplinească dorințele. El și-a dorit două picioare și ca el și iepurele să rămână prieteni toată viața. Trist, iepurele a recunoscut că avea încă un ban și i l-a dat mărului. Mărul și-a dorit ca el și iepurele să trăiască veșnic. Așa ei au mers în toată lumea și mărul și-a îndeplinit visul. (Ț.R.)
Seara, fetița dormea în aceeași cameră cu furnica, ea i-a adus căsuța pe care i-a făcut-o și de atunci acolo a stat furnicuța. Era o furnicuță în lumea oamenilor și a minunățiilor. Oriunde se ducea fetița era și furnicuța, la bunica ei, în excursie, în parc, chiar și la școală, câteodată. Fetița avea mare grijă de ea, iar seara îi citea povești scurte. Împreună au avut parte de foarte multe aventuri și experiențe, fetița și furnica erau cele mai bune prietene. Furnica s-a mai împrietenit și cu alți copii și avea o viață minunată. (C.M.)
Surpriza pe care i-am făcut-o prietenei mele C., căreia i-am trimis formatul electronic al Jurnalului de amintiri frumoase pe care l-am făcut cu copiii de la after-school pe vremea când amândouă aveam activități acolo.
Draga mea prietenă C. s-a întors în țară după atât de mult timp de trai greu în străinătate! Mă bucur pentru ea și pentru familia ei, știu cât au simțit captivitatea de a locui departe de cei dragi.
Cărtureii prietenei A. au primit un dar fabulos: o sponsorizare de 5000 de lei care din care ea a cumpărat cărți pentru biblioteca numită „Cărturel”. Îmi imaginez numai ce bucurie imensă a fost pentru prietena mea și pentru copilași această mare șansă.
Draga mea prietenă V. m-a bucurat cu încă două cărți în italiană: Il libro della letteratura și Il libro dell’arte. Mulțumesc mult, V., pentru aceste daruri de mare, mare preț!
M-am îndrăgostit de Il libro della letteratura. Am citit despre Iliada și am făcut și conspecte. Pentru a-mi aminti mai bine povestea m-am uitat la filmul Troy.
Astăzi, de ziua noastră, am optat pentru un film românesc despre care probabil că ați auzit, Coborâm la prima, realizat în 2018, regizat de Tedy Necula și avându-i în rolurile principale pe Constantin Cotimanis, Teodora Mareș, Adrian Păduraru, Tudorel Filimon, Emilian Oprea, Iulia Dumitru.
Omul în căutarea sensului vieții, de Viktor E. Frankl
Oamenii mai sensibili care fuseseră obișnuiți cu o viață intelectuală bogată…erau în stare să se retragă din ambianța teribilă din jurul lor într-o viață lăuntrică plină de bogăție, o viață a libertății spirituale.
Sufletul meu se agăța de chipul soției mele, pe care mi-l adusesem înaintea ochilor cu o claritate suprafirească.
Un gând m-a străpuns:pentru prima dată în viață am înțeles adevărul…că dragostea e ultimul și cel mai înalt țel la care omul poate să aspire. Izbăvirea omului este prin dragoste și în dragoste.
Am înțeles că omul căruia nu i-a mai rămas nimic în lumea aceasta poate totuși să cunoască fericirea, chiar și dacă numai pentru o clipă, contemplând persoana iubită.
Această intensificare a vieții lăuntrice îl ajuta pe deținut să găsească un refugiu în fața goliciunii, pustiirii și sărăciei spirituale din viața sa, permițându-i să evadeze în trecut.
În mintea mea călătoream cu autobuzul, descuiam ușa de la intrarea în apartament, răspundeam la telefon, aprindeam luminile electrice. Adeseori, gândurile noastre se învârteau în jurul unor asemenea detalii, iar aducerile aminte te puteau mișca până la lacrimi.
Pe măsură ce viața interioară a deținutului tindea să devină tot mai intensă, el se bucura deopotrivă de frumusețea artei și a naturii, mai mult ca niciodată. Cuprins de farmecul lor, putea chiar să uite uneori de împrejurările înspăimântătoare în care se afla.
Într-o seară…un tovarăș de lagăr dădu buzna înăuntru și ne invită să dăm fuga afară…ca să vedem minunea asfințitului. Într-un târziu, după o tăcere grăitoare, ne-am spus unul altuia: <<Cât de frumoasă poate fi lumea!>>
Din când în când, improvizam un soi de sală de spectacol. Se cânta, se spuneau poezii, glume, unele satirizând printre rânduri viața de lagăr. Toate aveau menirea să ne ajute să uităm, și chiar ne ajutau. Întâlnirile noastre aveau așa un impact, încât unii dintre deținuții de rând veneau la spectacol în ciuda oboselii, chiar dacă astfel trebuiau să renunțe la porția lor zilnică de mâncare.
Umorul era o altă armă a sufletului în lupta noastră pentru autoconservare. Umorul, mai mult decât oricare altă trăsătură umană, îți îngăduie să te distanțezi și să ai puterea să te ridici deasupra oricărei situații, chiar dacă numai pentru câteva clipe.
Deținutul tânjea să rămână singur cu sine însuși și cu gândurile sale. Jinduia după intimitate și singurătate. După ce am fost dus într-un așa numit <<lagăr de refacere>>am avut norocul, de altfel rar, de a putea rămâne singur cam câte 5 minute o dată.
Dar cum rămâne cu libertatea umană? Experiența vieții de lagăr ne arată că omul are șansa de a face ceva. Au fost suficient de multe exemple, unele chiar de eroism, care au dovedit că indiferența poate fi depășită și iritabilitatea poate fi suprimată. Omul poate păstra o rămășiță de libertate spirituală, de independență în gândire chiar și în astfel de condiții groaznice de stres psihic și fizic.
Noi, cei care am trăit în lagărele de concentrare, ne amintim de aceia care treceau din baracă în baracă, mângâindu-i pe ceilalți, dăruindu-le ultima lor îmbucătură de pâine. Vor fi fost puțini la număr, dar ei ne dau îndeajuns de multe dovezi că omului i se poate lua totul, mai puțin un lucru:ultima dintre libertățile umane – respectiv aceea de a-și alege propria atitudine într-un anumit set de împrejurări date, de a-și alege propriul mod de a fi.
Genul de persoană care ajungea să devină deținutul era rezultatul unei decizii lăuntrice, nu doar rezultatul influențelor lagărului asupra sa. De aceea, în mod fundamental, orice om, chiar și atunci când se găsește în astfel de împrejurări, decide ce urmează să devină-sufletește și spiritual. El își poate păstra demnitatea umană chiar și într-un lagăr de concentrare. Dostoievski spunea cândva: <<Există un singur lucru de care mă tem: să nu fiu vrednic de suferința ta.>>
Fără suferință și moarte, viața omului nu este întreagă.
Modul în care omul își acceptă soarta și toată suferința pe care aceasta i-o cauzează, modul în care își duce crucea îi oferă oportunități ample- chiar și în cele mai teribile împrejurări-să adauge un sens și mai profund vieții sale. El poate rămâne curajos, demn, altruist. Sau, în lupta aspră pentru supraviețuire, poate uita de demnitatea sa umană, ajungând nimic mai mult decât un animal. Aici zace șansa omului fie de a folosi, fie de a renunța la ocaziile de a atinge valorile umane morale pe care o situație dificilă i le prilejuiește. Și tocmai acest fapt hotărăște dacă el este sau nu vrednic de suferințele sale.
Despre tânăra care știa că o să moară peste câteva zile:
Dar stând de vorbă cu ea, în ciuda acestui fapt, era bucuroasă.<<Sunt mulțumită că soarta m-a lovit atât de tare,>>mi-a spus. <<În viața mea de mai înainte eram o răsfățată și nu prea îmi păsa de realizările spirituale.>>Arătând dincolo de fereastra barăcii, mi-a spus:<<Copacul acesta e singurul prieten care mi-a rămas alături în singurătatea mea.>> Prin fereastră putea vedea doar o ramură a castanului, și pe ea, două flori.<<Adeseori stau de vorbă cu el,>>mi-a spus ea. Am tresărit, căci nu știam cum să iau vorbele ei. Delira oare?Avea halucinații? Nerăbdător, am întrebat-o dacă copacul îi răspundea.<<Da.>>Ce-i spunea oare? Și ea mi-a răspuns: <<Îmi spune așa: sunt aici, sunt aici, eu sunt viața, viața veșnică.>>
Imaginându-și că ținea o prelegere despre psihologia lagărelor de concentrare V.F. reușește să se ridice deasupra situației, deasupra suferințelor din clipa aceea și să le privesc ca și cum ar fi ținut deja de trecut.
Când omul descoperă că destinul lui este să sufere, va trebui să-și accepte suferința ca fiind propria sa misiune; singura și unica lui misiune. Va trebui să realizeze faptul că până și în această suferință a sa, el este unic și singur în întregul univers. Nimeni nu-l poate scuti de suferința lui sau nu poate să sufere în locul său. Singura lui șansă ține de modul cum își poartă povara.
Suferința devenise pentru noi o sarcină căreia nu voiam să-i întoarcem spatele. Ne dădeam seama de oportunitățile ascunse pe care ea ni le oferea ca să realizăm ceva.
Un om care devine conștient de responsabilitatea pe care o are față de o ființă umană care îl așteaptă cu iubire sau față de o treabă neterminată nu va fi niciodată în stare să-și irosească viața. Cunoscând <<de ce>>-ul propriei sale existențe, el va fi în stare să îndure aproape “orice”.
Le-am spus camarazilor mei…că viața omului, oricare ar fi împrejurările, nu încetează niciodată să aibă sens și că acest nemărginit sens al vieții include suferința și sfârșitul, privațiunea și moartea.
Am spus că în acele ceasuri grele pe fiecare din noi ne privea cineva- un prieten, o soție, cineva viu sau cineva mort, ori Dumnezeu- și că nu se aștepta să îl dezamăgim. Că spera să ne afle suferind cu fruntea sus- nu ca niște nenorociți-ci ca unii care știm cum să murim.
Și în cele din urmă, am vorbit despre jertfa noastră, care în orice caz avea un sens. Ținea de natura acestei jertfe să pară lipsită de sens pentru lumea de afară, pentru lumea care caută succesul material. Dar, în realitate, jertfa noastră avea rost. Aceia dintre noi care au o credință oarecare…pot înțelege acest lucru fără nicio greutate. Le-am istorisit despre un camarad de-al lor care, la sosirea sa în lagăr, a încercat să facă un pact cu Cerul, ca suferința și moartea lui să cruțe de la un sfârșit dureros ființa omenească pe care o iubea. Pentru acest om, suferința și moartea aveau un sens; iar jertfa lui avea cea mai profundă semnificație.Nu voia să moară degeaba. Niciunul dintre noi nu voia așa ceva.
Scopul cuvintelor mele era să aflu un sens deplin în viața noastră, atunci și acolo, în baraca aceea și în situația aceea practic lipsită de orice speranță. Și am văzut că eforturile mele fuseseră încununate de succes. Când becul începu iarăși să pâlpâie, am putut vedea chipurile nefericite ale prietenilor mei care veneau spre mine clătinându-se, pentru a-mi mulțumi, cu ochii în lacrimi.
După eliberare, plimbându-se prin împrejurimi, cade la pământ și rostește un psalm al lui David. Știu că în ziua aceea, în ceasul acela am început o viață nouă. Pas cu pas am progresat până când am redevenit o ființă umană.
Suferința nu este întotdeauna un fenomen patologic. În loc să fie un simptom de nevroză, suferința poate fi la fel de bine o creație omenească, în special dacă suferința se naște dintr-o frustrare existențială.
Când am fost deportat în lagărul de la Auschwitz mi-a fost confiscat un manuscris pe care tocmai urma să îl public. Desigur, dorința mea de a rescrie manuscrisul m-a ajutat să supraviețuiesc rigorilor lagărului.
Pentru astăzi vă propun comedia rusească Shirley Myrli, regizată de Vladimir Menshov în 1995, și avându-i în rolurile principale pe actorii Valeriy Garkalin, Vera Alentova, Inna Churikova etc. Îl găsiți pe YouTube cu subtitrare în engleză.
Am descoperit în sfârșit niște meditații ghidate pe gustul meu, cele de pe canalul La Via della Consapevolezza. Practic împușc doi iepuri dintr-o lovitură: mă relaxez și învăț italiană în același timp.
Trezvia prietenei mele A. E.: Soarele are o regulă. Dimineața răsare. Seara apune. Zi după zi după zi. Nu își schimbă obiceiul, nu amână, nu întârzie, nu se lungește mai mult decât îi e graficul. Doamne ferește dacă ar face după capul nostru, după cheful nostru sau după starea noastră de moment…Soarele răsare. Și apoi apune. Peste bunele și peste relele noastre. Nicio zi bucuroasă nu are mai mult de 24 de ore. Nicio zi îngrozitoare nu are mai mult de 24 de ore.
Mama l-a văzut pe afară pe puiul de pisică dispărut acum câteva săptămâni! Mare, mare bucurie pe noi!
Prietena mea C. mi-a spus despre o carte ale cărei ilustrații sunt asemănătoare cu cele ale Nicolettei Ceccolli și astfel am aflat despre Albă-ca-zăpada ilustrată de Benjamin Lambert, un artist grozav de care uitasem, care ilustrase și cartea Ondine. Am comandat basmul de pe elefant.ro cu numai 8, 25 lei.
A venit cartea Albă-ca-zăpada! Ce minunăție! Dacă aș fi avut posibilitatea de a-mi alege la naștere talentul, acela ar fi fost de ilustrator de cărți pentru copii. Ador pur și simplu lucrările lor, îmi plac mult mai mult decât cele ale artiștilor clasici. Am așezat cartea în mijlocul bibliotecii ca pe un trofeu.
Despre copii și replicile lor surprinzătoare. Mama mi-a povestit că a auzit pe afară pe o fetiță spunându-i tatălui ei: sunt amuzantăși frumoasă. Pe alți copii i-a întrebat unde locuiți? Iar răspunsul lor ne-a uimit: Altundeva.
Prietena mea V. mi-a trimis un link către un site grozav de învățare a limbii italiene prin joc. Pentru cei interesați iată linkul: https://wordwall.net/ O ajut cu corectarea unor texte și asta îmi aduce bucurie și sens, că nu trăiesc numai pentru mine.
Am descoperit o pictură clasică despre care nu știam, Pierre Mignard – Fecioara cu struguri.
Kotik e gelozel pe pisoiii de afară pe care-i hrănește mama. O vreme a urmărit-o să vadă unde se duce, după care, într-o zi, nici mai mult, nici mai puțin mama l-a găsit dormind în culcușul puiuților.
Am citit niște texte mai vechi în care îi spuneam lui Micuț în multe feluri uitate în timp, cum ar fi Leuștean sau Prăjiturel.
Am făcut schimb cu prietena mea de materiale în italiană, printre care și niște cărticele fotografiate.
Datorită bloggerului prieten Mihai mai aflu și eu despre ce cărți incredibile s-au mai publicat în ultima vreme. Dacă vreți să parcurgeți un citat din una dintre ele vă las aici link.
M-am întâlnit cu prietena mea A. și i-am oferit noi cărticele pentru biblioteca școlarilor ei numită atât de inspirat Cărturel. Pentru că în ziua în care ne-am întâlnit era Ziua Cafelei, i-am dăruit o carte despre cafenelele din Paris și o insignă pe care era scris Citește până nu se răcește cafeaua. Ea a fost drăguță și mi-a oferit un aranjament floral.
Iată şi câteva mesaje de la cărturei:„Cărturel m-a ajutat să-mi dau seama că îmi place să citesc, îmi place să fiu într-o lume imaginară, cu întâmplări spectaculoase şi personaje uimitoare.” (Ştefan, clasa a VI-a)
„Eu cred că biblioteca Cărturel este cea mai minunată bibliotecă pe care am văzut-o vreodată. Este foarte colorată şi plină de viaţă, are tot felul de cărţi şi toate sunt interesante,” (Măriuca, clasa a VI-a)
„Lumea lui Cărturel a unit copiii din şcoală. Mie mi-au plăcut multe cărţi. Una dintre preferatele mele este «Pax».” (Raluca, clasa a VI-a)
„M-a fascinat faptul că, într-un timp scurt, s-au adunat atât de multe cărţi, de unde ai ce alege, cărţi de calitate, de toate felurile şi pe toate gusturile. Preferata mea rămâne «Inimă de cerneală” de Cornelia Funke, o carte pe cât de groasă, pe atât de frumoasă.” (Adelin, clasa a VIII-a)
„Eu am citit toată seria «Lumea de cerneală». Sunt trei cărţi spectaculoase. Şi colegilor mei le-a plăcut prima carte. De-abia aştept să le termine pe toate, pentru a putea discuta despre ele.” (Bianca, clasa a VIII-a)
„Cărturel este locul unde m-am regăsit. Una dintre cărţile mele preferate este «Cartea cimitirului» de Neil Gaiman. Pare o carte creepy, dar e atât de frumoasă!” (Denisa, clasa a VIII-a)
„Cărturel m-a învăţat să descopăr cărţile. Până atunci fugeam de cărţi… Dacă începi să citeşti cu sufletul, nu obligat de cineva, e uimitor. E trist, însă, că sunt în clasa a VIII-a. Anul viitor voi pleca la liceu şi nu cred că voi avea timp să mai vin la bibliotecă. Dar Cărturel va fi o legendă în memoria clasei noastre şi ne va fi dor de el şi de şcoala aceasta. ” (Vivi, clasa a VIII-a)
Cea mai mare bucurie a toamnei: faptul că mama și-a revenit după o indigestie cruntă. Slavă, Ție, Doamne, că nu mi-ai luat-o!
Am continuat să citesc compunerile școlarilor prietenei mele A. Despre ele, în partea a doua a bucuriilor.
Dacă suntem pe data de 1 a lunii vin cu promisiunea de a vă recomanda un film care mi-a plăcut, și anume The White Balloon, realizat de regizorul iranian Jafar Panahi, același care a creat Taxi, pe care vi l-am propus luna trecută. Balonul alb a câștigat premiul Caméra d’Or la Festivalul de la Cannes în 1995, precum și alte premii. Când l-am văzut pe YouTube în urmă cu mai mulți ani erau disponibile subtitrările în engleză. Din păcate, acum nu mi-au mai fost accesibile, dar poate sunteți voi mai pricepuți decât mine în găsirea lor pe Internet.
În prima zi de vară am vorbit cu prietena mea de 30 de ani A. și ne-am amuzat amândouă ca în vremurile de odinioară.
Domnul mi-a trimis-o în cale pe V. cu sfaturi care să mă ajute să nu devin diabetică. Va fi foarte greu cu lipsa ciocolatei, și aici nu mă refer doar la gust, ci și la serotonina de care aveam parte prin intermediul ei.
Am realizat felicitări virtuale pentru copiii prietenilor din listă și asta mi-a adus împlinire.
Domnul doctor povestea cum fetița lui de un an și jumătate a spus despre un cățel Cuțu coadă n-are.
Doamna care a venit cu fetița să vadă pisicile noastre.
O trezvie: cărțile de cultură generală sunt deșertăciune. Cele de spiritualitate contează cu adevărat. Dar ce te faci când ai o sete de cunoaștere de nepotolit?
Mama mi-a povestit cum o prietenă a pierdut un iepuraș, cum pisica ei l-a găsit și i l-a adus în gură viu și nevătămat. De atunci doamna respectivă își iubește și mai mult pisica.
Combinația grozavă între iaurt și praf de scorțișoară mă ajută să nu mă mai gândesc atât de mult la dulciuri.
Am învățat să fac pârjoale fierte.
Am editat fotografii cu citate pentru fetița prietenei mele C.
Prietena mea E. a primit felicitarea de la mine de ziua ei.
Dialogul terapeutic cu prietena mea E., o minune de om!
Am vorbit la telefon cu draga mea A, cu care sunt prietenă de 30 de ani. Sufletul meu s-a simțit atât de ușor după dialogul cu ea! Mi-am amintit de anii în care după ce ne vedeam și mă confesam ei simțeam că zbor.
Bucuria de a contribui cu câteva cărticele la biblioteca numită Cărturel, a prietenei mele profesoare de limba și literatura română. E atât de frumos felul în care i-a convins pe școlarii ei să citească! Mai există sate în care profesori dedicați schimbă destinele copiilor. A. e unul dintre acești dascăli.
Am finalizat cursul de Geometrie de pe Khan Akademy. Cu lipsa de încredere structurală, nu credeam că-l voi înțelege până la capăt, dar, slavă Domnului, am reușit!
Am revăzut cele două părți ale serialului în dialect napoletan Prietena mea genială și m-am bucurat că am găsit în italiană toate cele patru volume ale cărții scrise de Elena Ferrante. Confrunt versiunea română cu cea italiană și învăț o mulțime de cuvinte noi. Ce diferență e între italiana de pe Duolingo, atât de mărginită, și cea din cărți!
Mi-am cumpărat două rochii frumoase și comode, una verde și una grena. Dacă tot nu am fost într-o vacanță de zece ani, măcar cu atât să-mi bucur sufletul. Ele mi-au dat imboldul de a ieși mai des din casă. Prietena mea V. m-a convins să urc zilnic cele patru etaje ale blocului. Și observația lui Paul Olteanu, că persoanele care fac mișcare au o performanță cognitivă mai bună, m-a convins să mă mișc mai des.
Am editat mai multe fotografii pentru fetița de 5 luni a prietenei mele și micuța mi-a mulțumit tastând câteva litere la întâmplare. Mi s-a părut atât de drăguț acest tip de mulțumesc!
Am văzut din nou rățuștele! Am așteptat până au ajuns aproape de mine, sub pod, să le pot vedea mai bine. Erau vreo 7-8!
Podcastul lui Paul Olteanu, Mind Architect, mă bucură peste măsură.
Cartea Despre somn, de Mathew Walker, îmi place foarte mult!
Am citit Omul dincolo de cuvinte, primită în dar de la prietena mea P. Mulțumesc, P.!
Ascult zilnic Motive de recunoștință pentru a-mi ridica vibrația cât de cât.
E prima dată în vara asta când mă bucur cu adevărat:rezultatele mamei la analize sunt bune, va merge din nou la medicul ei prin decembrie-ianuarie. Sunt așa de bucuroasă că nu e nevoie să facă din nou chimioterapie! Mi-au dat lacrimile și m-au trecut fiorii.
Mama a descoperit în grădină o pisicuță cu patru puiuți. Unul, cel mai frumos dintre toți, a fost luat de cineva. Ne bucurăm de cei rămași hrănindu-i și privindu-le joaca. Mama, cu inteligența ei practică ieșită din comun, le-a amenajat un culcuș unde să stea când e vreme rea. Dacă am fi locuit în casa noastră i-am fi adoptat și pe ei….
Vasilică, un motan adult de pe afară pe care noi l-am dus la castrat, ne-a făcut o surpriză: ne-am trezit cu el pe frigider.
Discuția plină de conștientizări cu draga mea prietenă C.
Prietena mea A. mi-a oferit un album de artă fabulos, Marile mistere ale picturii, de Gérard Denizeau. M-a impresionat că în alegerea cadoului pentru mine A. s-a rugat la Sfântul Nectarie. Mulțumesc mult, A.!
A ajuns coletul la fetița prietenei mele! Momentul în care bucuria mea a coincis cu bucuria ei… ❤
Într-un email în care scria despre animațiile copilăriei, prietena mea C. le-a numit desenea. Mi-a amintit de anii în care părinții își strigau copiii să vină în casă că au început desenea și în care înghițeam scările celor trei etaje pentru a ajunge să le văd.
Cel mai fain lucru când faci curățenie generală e că găsești obiecte dragi pe care le credeai pierdute. Și altele despre care ai uitat cu desăvârșire. Am găsit un plic cu 101 dalmațieni cu o foaie asortată, ce comoară de mare preț!
În fiecare duminică răsfoiesc cărți de spiritualitate, de la cea primită de la prietena mea A., Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei, de Ieromonah Savatie Baștovoi, până la seria scrisă de călugărul budist vietnamez Thich Nhat Hanh. Ce e interesant legat de Părintele e că toate cărțile mele scrise de Sfinția Sa mi-au fost dăruite, nu le-am cumpărat eu. Fam D., Talpalarii și de curând A. sunt cei care mi le-au oferit. Vă mulțumesc tuturor!
Prietena mea A. mi-a trimis cărticica ei Planta mea norocoasă în care a adunat cele mai frumoase compuneri ale școlarilor ei. Mi-au plăcut istorisirile despre bunicii care s-au jucat de-a v-ați ascunselea cu nepoții, despre una dintre bunici care a creat șase raze de soare ce au familii minunate sau despre alta care juca mingea cu prietenele sale.
Ne-am făcut un obicei ca duminica mama și eu să petrecem timp împreună mai mult ca în restul săptămânii.
Faptul că mama își cumpără haine mă bucură mult pentru că acest lucru reflectă că are o dispoziție cât de cât bună, incomparabilă cu perioada în care nu mai voia nimic.
Dacă suntem pe data de 1 a lunii vin cu promisiunea de a vă recomanda un film care mi-a plăcut, și anume Taxi, realizat în 2015 de regizorul iranian Jafar Panahi. Pelicula a câștigat Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin. Un motiv în plus pentru a-l vedea.
Azi, de Ziua internațională a pisicilor am pregătit câteva lucrări artistice cu iubitele patrupede și o surpriză cu animăluțele mele la final. Tuturor celor care aveți pisici vă doresc o viață lungă alături de ele!
În familia mea, frica de matematică a fost transgenerațională: și bunicii, și părinții, și eu am întâmpinat dificultăți reale la această disciplină.
Nu o dată se întâmplă să visez că dau teză la mate și când mă trezesc mă bucur că totul nu a fost decât un vis. De altfel, aversiunea mea față de cifre a fost atât de mare, încât mulți ani nu am vrut să țin minte pe de rost nici măcar propriul număr de telefon.
Am avut totuși șansa de a face meditații în particular cu o doamnă profesoară extraordinară care, văzând aplecarea mea spre studii umaniste, mi-a spus: când nu știi rezolvarea la probleme, fă literatură! Prin acest lucru se referea să scriu tot avea legătură cu subiectul. Doar datorită domniei sale am reușit să intru la liceu cu o notă mediocră.
În prezent, la 28 ani de la acel moment am descoperit pe platforma Khan Akademy o oportunitate de a învăța gratuit tot felul de discipline, printre care Algebră și Geometrie.
M-am gândit pentru o clipă că, dacă aș fi avut această posibilitate în gimnaziu, nu ar mai fi trebuit să fac patru ani de meditații plătite la o materie la care eram pe minus și aș fi investit acei ani în valorificarea abilităților native. Poate aș fi scris mai multe cărți sau poate aș fi scris-o mult mai bine pe cea de acum.
Ca să mă împac cumva cu trecutul și dintr-o dorință de a-mi depăși mentalitatea fixă care-mi spunea că nu voi fi niciodată bună la mate, am urmat un curs gratuit de Geometrie. Am constatat că poate exista Agonie și extaz nu doar în artă, ci și la această materie.
Neîncrederea în mine structurală m-a făcut să cred că nu voi reuși să finalizez cursul, că nu voi pricepe toate lecțiile.
Chiar dacă s-a întâmplat uneori să nu înțeleg din prima, am reluat până m-am lămurit, până am avut acele momente de aha care m-au motivat și m-au ajutat să duc cursul până la capăt.
Cursul m-a ajutat să nu mai privesc Geometria din perspectiva școlarului înspăimântat din V-VIII, ci prin prisma cursantului care are bucuria de a înțelege.
Această mică reușită personală mi-a amintit de un citat minunat din filmul American Beauty: It’s a great thing when you realize you still have the ability to surprise yourself.
Azi vă propun să urmăriți un alt film al regizorului finlandez Aki Kaurismäki, numit Le Havre, realizat în 2011, așadar cu fix 10 ani în urmă, avându-i în rolurile principale pe Jean-Pierre Léaud și Jean-Pierre Darroussin. Pelicula a obținut Premiul FIPRESCI pentru un film din competiție și a primit mai multe nominalizări la categoriile cel mai bun regizor, cel mai bun scenarist, cel mai bun actor.
Apă la robinet. Foc la aragaz. Haine spălate și uscate la mașină. La fel și vasele. Aparat de călcat cu aburi, care calcă vertical și fără efort. Colete comandate prin firme de curierat. Compresor de aer pentru cei care locuiesc la curte. Robot de tuns iarba. Toaletă în casă. Scaun pentru cadă. Pernă pentru călătorie. Pernă anatomică de pus sub picioare. Mâncare comandată online. Plăți efectuate la un click distanță. GPS. Documentare pe google, unde poți învăța despre aproape orice disciplină. Interacțiunea cu ajutorul computerului sau al telefonului cu oameni dragi aflați la mare depărtare. Operații realizate cu ajutorul tehnologiei. Digitalizarea serviciilor. Pâine gata feliată. Semințe și nuci fără coji. Fructe fără sâmburi, dispozitiv de tăiat fructe și legume într-un mod mult mai rapid decât o poate face cuțitul …Grea viață…
Menționez că nu beneficiez de toate aceste înlesniri, deși mi-aș dori, poate…
Voiam doar să subliniez cât de mult s-a simplificat viața omului contemporan în comparație cu cea a oamenilor de dinaintea sa.
Ce alte beneficii mai avem în timpurile noastre și eu nu le-am enumerat?
În această zi de 6 iulie, acum fix 5 ani intra în viața și în inimile noastre Kotik, pe atunci un motănel de numai o lună.
După ce a mieunat o noapte întreagă și o dimineață într-un copac, mama și cu mine l-am salvat pe cel ce-și cerea dreptul la viață într-un mod atât de sfâșietor. Era pe atunci plini de purici, avea un nas mare și niște urechi enorme, asemenea unui fenec, era practic cel mai urâțel motan pe care l-am văzut, dar asta nu ne-a împiedicat să-l iubim încă din prima clipă.
Pentru că era prea mic ca să-i facem baie, îl puriceam amândouă zilnic, lăundându-ne fiecare cu „captura” sa.
Rămas orfan la numai o lună, a avut noroc că pisica noastră adultă, Lemurica, l-a adoptat, însă pe măsură ce a crescut, el nu și-a arătat recunoștința, ci colții, necăjind-o adesea în joaca lui.
De-a lungul timpului Kotik ne-a delectat în multiple feluri, așa cum am mai scris pe blog. Culege adesea informații de sub coada Lemuricăi, devine biped când apare la fereastră Vasilică, rivalul său roșcat, amușină cu interes cartea mea sonoră ce reproduce sunetele pe care le fac animalele nocturne. Doarme uneori într-o cutie de pantofi, motiv pentru care îl alintăm Kotik Cutiuță, ba uneori ne hrănește el pe noi, ca atunci când a venit cu trei bucăți mari de pui pe care ni le-a așezat la picioare.
Am trecut însă și prin momente foarte grele cu el, chiar în anul în care mama a fost diagnosticată cu cancer. Un medic veterinar neatent i-a administrat un tratament greșit, în urma căruia o mare parte din corp i-a fost necrozată. Au urmat 86 de zile de tratament în care dragii noștri medici veterinari s-au străduit să repare greșeala colegului lor. Ne-au spus de la început că prognosticul era rezervat, ne așteptam la ce era mai rău, era tulburător să-l vezi cum se agăța și de mine, și de mama și nu voia să ne dea drumul.
Tovarăși de suferință, și mama și Kotik au trecut razant pe lângă moarte în acel an și poate asta i-a legat mai mult. Deși făcea chimioterapie, mama nu voia să renunțe în a merge cu mine la medic ca să-l salvăm pe Kotik. Poate axarea pe problema lui o făcea să-i abată cel puțin un pic atenția de la propria-i suferință.
Momentele critice au trecut și viața și-a revenit la normal pentru amândoi.
Au urmat iar clipe amuzante, în care Kotik a continuat să fie haios ca atunci când ne uitam amândouă la un serial italian sau când eu îi citeam mamei câte un text scris de mine, iar el venea și se așeza între noi două. Au fost ierni în care a înotat prin zăpadă și veri în care s-a cufundat în iarba mare din curtea interioară. A asistat la lărgirea familiei pisicești cu încă doi membri, Micuț și Șibelul. Uneori a protestat împotriva lor, alteori i-a tolerat.
În prezent, mă uit la mama, mă uit la Kotik și-mi spun că amfost martora unei minuni: aceea că ei încă mai sunt.
Azi vă propun să urmăriți filmul finlandez The Man Without a Past(Omul fără trecut) produs, scris și regizat de Aki Kaurismäki și avându-i în rolurile principale pe regretatul Markku Peltola, pe Kati Outinen, precum și pe Juhani Niemelä.
Filmul a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun film în limba străină în 2002 și a câștigat marele Premiu la Festivalul de Film de la Cannes din 2002. (Wipipedia)
Ieri, privind pe fereastră, am fost martora unei întâmplări care implica un pui de vrabie căzut din cuib și două dintre pisicile mele care-i dădeau târcoale.
Nici nu știu cum am zburat din cameră să salvez pasărea. Când am ajuns afară puiul era la o distanță mai mică de jumătate de metru de Lemurica, dar aceasta încă nu-l văzuse.
Bucuroasă, am luat vrăbiuța în mână și, împreună cu mama i-am făcut un cuib din vată minerală și câteva crenguțe. Toată ziua ne-am petrecut-o privind cum puiul era hrănit de mai multe vrăbii.
De vreo două ori micuțul a căzut din cuib și am mers când eu, când mama să-l așezăm la loc.
Seara am luat decizia să-l aducem în casă și mama, cu inteligența ei practică extraordinară, a luat un prosop și o sită prin care vrăbiuța să poată respira și i-a făcut un culcuș în camera mea, departe de cele patru pisici ale noastre.
Ne bucuram că am salvat-o de prădători, fără să știm că orele îi erau numărate. Eu chiar m-am iluzionat că-l vom găzdui în fiecare seară și-l vom pune în cuib în fiecare dimineață până va învăța să zboare.
Căzută de atâtea ori din cuib, probabil că vrăbiuța avea leziuni interne căci dimineața am găsit-o moartă.
Am îngropat-o în grădina din fața ferestrei, acolo unde se află și rămășițele pământești ale pisicilor noastre pierdute acum câțiva ani.
De la geam pot vedea cuibul în care micuțul a stat ieri toată ziua. E unica dovadă palpabilă că acolo, în urmă cu puțin timp, a pulsat viața….
![nuferii lui monet_thumb[1]](https://i0.wp.com/roximoronica.wordpress.com/wp-content/uploads/2017/07/nuferii-lui-monet_thumb1.jpg?w=128&h=123&ssl=1 "nuferii lui monet_thumb[1]")
clipe de reverie 