Mihail sau Mihaela,
Gabriel sau Gabriela,
Nu știu unde te găsesc
Dar acestea îți doresc
Să ai în viață de toate,
Fericire, sănătate!
La mulți ani!
În pragul… tinereții
Tu vrei să mă ții azi de mână,
Eu trebuie să mă țin de baston,
Tu ai tinerețea în inimă,
Eu abia dacă mai sunt om.
Eu am o iubire mai veche,
Din inimă de adolescent,
Tu ai numai inimă-n tine,
Unde nimeni nu-i repetent.
Iar dacă viața ne iartă,
De mână vom merge-amândoi,
Conduși, fiecare, de soartă,
Ferice. Încă suntem doi.
Orice legătură cu viața reală este pur întâmplătoare.
Lumea la doi
Să împarți lumea la doi? N-ai să poți.
În lume sunt copii și nepoți.
Un copil tu, unul eu iar apoi
Încă unul împărțit la doi?
Aerul lumii la doi să împarți?
Respir eu luni iar tu respiri marți?
Vezi? Nu se poate nici el împărți,
Cum atunci lumea în două va fi?
Deci împreună vom fi tot mereu
Chiar dacă tu nu vei vrea ce vreau eu.
Ne vom lupta? Poate nu, poate da,
Dar cum va fi noi nu știm, vom vedea.
De-a toamna
Se face noapte neagră în podul cu de toate,
Iar vântul ne întreabă de poate a mai bate,
Căci toamna nu prea pare spre noi acum să vină,
Ci parcă primăvara se-ascunde în grădină.
E toamnă-n calendare, dar frunza-i încă verde
Pădurea doar în nuanțe de verde azi se vede,
E cald și încă-s gâze, și flori întârziate,
Iar roada e necoaptă, culesă nu se poate.
Doar soarele ne spune că vremea e târzie,
Că toamna și în vreme urmează ca să vie,
Că ziua se scurtează iar noaptea se lungește.
Văzduhul, ce-i în neguri, paserile gonește.
Visez prea mult
Visez prea mult și prea frumos,
Gândul e dus, întors pe dos,
Iar visul pare împlinit
Deși nimic nu-i dovedit.
Dar visul merge înainte
Chiar dacă vorba, poate, minte
Când spune că visu-i cuminte.
Visez prea mult și prea frumos.
Visez să bat munții pe jos,
Să străbat codrii seculari
Dar forțele nu-mi mai sunt mari.
Oasele parcă îmi sunt moi,
Picioare parcă-s de la doi
Și parcă nu mai suntem noi.
Visez prea mult și prea frumos.
Dar gândul îmi este pios.
Mă uit cu teamă împrejur
Să nu mă-mpiedic, să nu fur
Polenul florilor de toamnă,
Prietenul care te-ndeamnă
Să preamărești slăvita doamnă.
Visez frumos? Poate prea mult,
Iar visul pare un tumult
De gânduri reci, amestecate
Cu alte gânduri aruncate.
Un amalgam de gânduri sure,
Ca niște vreascuri din pădure
Sau tijele din rugi de mure.
Dacă visez? E prea frumos
Ca să mai cred. Visul l-am scos
Din întâmplările plăcute.
Chiar gândurile rămân mute.
Ochii-i închid, chiar mintea-i mută.
Uitarea poate mă ajută
Să nu mai fiu ca o redută.
N-am să mai dorm, să nu visez.
12 august 2024
Între două poezii
Cândva, acum foarte mulți ani, cunoșteam, de fapt (re)cunoșteam o fată, apoi visam că…
Acum foarte mulți ani, la un întâi octombrie, scriam o poezie, poate naivă, cu adresă concretă. Credeam că…, speram că…
Dar, după numai 5 ani, pe un 26 octombrie hotăram că, persoana pentru care scrisesem poezia mai sus amintită, nu mai merită să… Sau poate că eu nu mai meritam să…
Aș putea să completez povestea, astfel încât să fie povestea dintre două poezii, dar…
Prima poezie este:
Fără poveste, aceasta ar putea fi cea de a doua poezie:
Eliptică povestea, așa cum și viața, uneori, pare eliptică, deși poți găsi toate componentele sale la locul lor. Fericire, până la cer, deznădejde, până în străfunduri, într-o îmbinare inconstantă, cernere de gânduri și trăiri.
Nu încercați să înțelegeți “ce a vrut să spună autorul”, căci uneori și el este împrăștiat, precum firele de praf de pe drum.
Acolo șezum și plânsem
Mă iartă Oana, dar de la tine a plecat, poate la tine se va întoarce acest titlu. Îmi era cunoscută expresia dar nu mai țineam minte, așa că am căutat. Am găsit și sursa din mintea mea, dar și această interpretare a versurilor lui Dosoftei, din “Psaltirea în versuri” de la 1673.
Psalmul 136
de Sfantul Mitropolit Dosoftei (“Psaltirea în versuri”, 1673)
La apa Vavilonului,
Jelind de ţara Domnului,
Acoló şezum şi plânsăm
La voroavă ce ne strânsăm,
Şi cu inemă amară,
Prin Sion şi pentru ţară,
Aducându-ne aminte,
Plângeam cu lacrămi herbinte.
Şi bucine ferecate
Lăsăm prin sălci aninate,
Că acoló ne-ntrebară
Aceia ce ne prădară
Să le zâcem viers de carte
Într-acea streinătate,
Ca-n svânt muntele Sionul
Cântări ce cântam la Domnul.
Ce nu ni să da-ndemână
A cânta-n ţară streină.
De te-aş uita, ţară svântă,
Atuncea să-mi vie smântă,
Şi direapta mea să uite
A schimba viers în lăute!
Şi să mi să prinză limba
De gingini, jelindu-mi scârba,
De te-aş mai putea uita-te,
Ierusalim cetate,
Nainte de nu te-aş pune
În pomene-n zâle bune.
Să nu uíţ, Doamne svinte,
De Edom ce-au zâs cuvinte
Svintei cetăţ împrotivă,
Cu rău din gură zlobivă :
„Răsâpiţî-i zidiuri nalte,
Deşertaţ de bunătate!“
Tu, fată vavilonească,
Răul va să te tâlnească!
Va fi ş-acela-n ferice
Ce-ţ-va veni să te strice,
Că ţî să va-ntoarce darul,
Cum ne-nchini tu cu păharul,
Când cuconii tăi de ziduri
Vor zdrobi-i ca neşte hârburi.
Maria
Am să-ți urez, Maria, să ai parte de tot binele din lume, iar cei ce poartă al tău nume să fie fericiți. Și am să-ți mai urez să ai un liniștit și pașnic trai, cu ciripit de păsărele, cu gângurit de turturele.
Urarea mea să te găsească stând liniștită la fereastră, cu ochii la seninul cer, tot cercetând al său mister. Să te găsească-nmiresmată, cu-aroma de mir “îmbrăcată”, sau cu a crinului miros, adus Domnului ca prinos.
La mulți ani Mariilor!
Un vis ca un film
Fata Morgana, un film de acum o mulțime de ani.
Fata Morgana, o carte citită acum o mulțime de ani. Frumoasă și plină de învățăminte, dar și plină de tandrețe.
Cartea, filmul (din care am văzut azi câteva secvențe) mi-au adus în minte amintiri vechi “de când lumea”. Amintirile vin însoțite de tristeți, tandrețuri petrecute cândva, iar bătrânețea le mai adaugă, uneori, câte o lacrimă în colțul ochilor.
Timpuri și vremuri trecute, dar care deschid drumuri de gând spre exact timpurile acelea, care par dispărute, dar care nu vor cu nici un chip să dispară. Se agață cu ghearele și cu dinții, vor neapărat să rămână vii în mintea mea, deși sunt și momente estompate, încețoșate,…
Timpul acela în care… chipul tău care a rămas întipărit precum un tatuaj… în mintea mea. Și lacrima din nou își face simțită prezența, ca un fel de perpetuum mobile. Filmul rulează în continuare la televizor, dar și filmul din mintea mea rulează, un film în buclă închisă. Nu sunt foarte multe momentele din film, din filmul meu, dar sunt foarte pregnante. Au trecut proba anilor, au depășit pragul a 43 de ani, iar ele sunt tot acolo, în mintea mea, nealterate. Poate că dacă…
Nu știu ce ar fi fost dacă, nu știm ce ar fi fost dacă. Poate aș fi avut o șansă, sau poate că nu, poate că nimic nu s-ar fi schimbat dacă aș fi insistat. Mintea de atunci era cumva alterată de un eșec, poate chiar de mai multe, poate că eram prea încrâncenat, încă încrâncenat, deci fără șanse de gândire clară. Nu ți-am scris, nu ți-am mai telefonat, căci lumea se spărsese în jurul meu, se făcuse fărâme.
O întâmplare din film, cu o scrisoare sosită prea târziu, care a împiedicat desfășurarea unei explicații între cei doi.
O posibilă întâmplare, în filmul meu, a împiedicat ca eu să gândesc lucid, să-ți pot explica, să putem lua, împreună, o hotărâre. Poate ar fi schimbat întreg cursul istoriei, poate că nimic nu se putea schimba. Gânduri, tandrețea unor vremuri apuse, care nu mai pot fi schimbate, dar care au modelat viața mea, poate și pe a ta, deși nu am informații în acest sens. Amintiri care modelează suflete, chiar și după trecerea unor zeci de ani, amintiri capabile să stârnească, încă, șiroaie de lacrimi, chiar dacă tu nu le poți vedea.
Finalul?
În film, este cumva în coadă de pește, cu fluturat de mâini pe un peron de gară, cu trenul deja în mers, dar cu cei doi care se văd și se salută din fugă, cu perspectiva unei reîntâlniri între ei.
În filmul meu, reîntâlnire, cu speranța unei continuări, cu speranța și probabilitatea, posibilitatea unui final fericit, în care noi doi rămânem prieteni, poate chiar mai mult, mai intens, mai tandru.
Fata Morgana, un film, o carte, dar și un vis ce poate și mi-ar plăcea să devină realitate, dacă atunci, cândva, nu s-a putut realiza.
Un an
E prea târziu ca să trăim ce n-am trăit,
E prea târziu să reparăm ce am greșit,
E prea târziu ca împreună să trăim,
Tu ai plecat, eu merg acum spre țintirim.
Am fost o viață împreună și-am trăit
O viață și un trai chiar fericit,
Dar am avut și greutăți pe drumul nost’
Însă le-am depășit. În doi am fost.
Azi drumul meu îmi pare tot mai greu,
Căci nu mai suntem doi, rămas-am eu
Să pun pasul în față, și în gând
Să năzuiesc să fiu cu tine în mormânt.
Mai am un pas, căci vreme multă n-a rămas,
Mai am puțin până să îmi iau bun rămas,
Mai am un răsărit, poate-un apus
Până ce și zilele mele s-or fi dus.
Azi se împlinește un an.
Incercari 