Foto: Hrisi Udrescu
Poemul câştigător jurizare:vechea broboadă –destrămându-se din colţultima floareLavana Kray |
Poemul câştigător kukai:Drumul Mătăsii –împrăştiind polenulfurtuna de maiBea Hurmuz |
La concursul lunii mai au fost prezenţi 20 de participanţi cu un total de 47 de poeme. Începând cu această lună, concursul a suferit o „dublare”: în paralel cu selecţia mea, mai exista o serie de câştigători stabiliţi prin vot de tip „kukai”. Adică: participanţii se votează reciproc, câştigătorii fiind cei cu punctajul cel mai mare.
Încep prin a prezenta câştigătorii părţii jurizate, iar apoi rezultatele kukai-ului. Aşa cum ne-am obişnuit cu toţii, şi în această lună s-au strâns multe haiku-uri de calitate, aşa încât selecţia rămâne dificilă şi subiectivă. După multă chibzuinţă, şi fiind conştientă de faptul că nu există criterii sută la sută obiective pentru stabilirea celui mai bun poem, am decis să dau locul cel mai înalt versurilor Lavanei Kray:
vechea broboadă –
destrămându-se din colţ
ultima floare
Dincolo de faptul că o cunosc doar virtual pe Lavana, şi doar ca excelentă fotografă, m-a uimit faptul că autoarea unui asemenea poem se află abia la primele încercări de a scrie haiku. Subliniez de la bun început, că nu am judecat poemele dânsei prin prisma unor „circumstanţe atenuate”, adică Lavana nu a beneficiat nici o secundă de îngăduinţa acordată începătorului.
Versurile m-au cucerit mai întâi prin neutralitatea subtilă a imaginii. Într-adevăr, nici un patos, nici o exclamaţie, nici un sentimentalism. Poeta nu vorbeşte cu cuvinte înalte despre lucruri mari! Pornind de la fotografie – în sine deosebit de elocventă – Lavana conduce cititorul într-o direcţie aparent modestă, chiar banală. Şi totuşi asocierea fotografiei cu o broboadă este de o prospeţime şi o originalitate convingătoare. Într-adevăr, uitându-ne cu ochii autoarei la imagine, putem vedea verdele dominant ca pe trama unei ţesături ţărăneşti, cu culori odată vii, între timp patinate de vechime. Din modelul floral ni se dezvăluie doar o singură floare. Ultima!
Deşi majoritatea poemelor propuse asimilează floarea cu o păpădie, la o privire mai atentă, aceasta se dovedeşte a fi o floare scuturată de cireş (prun, măr, etc.). Exact acest amănunt este cules şi turnat în mesajul versurilor: „ultima floare” , adică floarea deja scuturată, fosta floare, îndreaptă imaginaţia cititorului către esenţa perisabilă a lucrurilor, către zădărnicie şi impermanenţă.
În fiecare vers găsim o trimitere pastelată către idea „trecerii”, a „curgerii” ce aduce cu sine modificări ireversibile, idee pe care pare a fi construit întreg poemul. Primul vers, „vechea broboadă”, induce melancolia pe care o resimte oricine în faţa lucrurilor modeste şi vechi, aflate la sfârşitul misiunii lor. În termenii esteticii japoneze vorbim de wabi sabi, de mujo, de mono no aware.
Versul al doilea explicitează: „destrămarea”, adică moartea lucrurilor. În plan simbolic, ţesătura poate fi asimilată cu uşurinţă vieţii noastre, destrămarea înceată, dar constantă, procesului inevitabil al declinului. Şi colţul? De ce emoţionează atât de tare această imagine, plasată cu un instinct poetic de invidiat? Păi…, prin asociaţiile complexe pe care le trezeşte, prin nespecificul şi vagul care-o însoţesc. „A da colţul” este o sintagmă populară pentru „a muri”. De ce se destramă o broboadă de la colţ? Fiindcă colţul este linia întâi a „frontului” între obiect şi forţele de impact care acţionează asupra lui. De la margine, de la colţ, de acolo de unde pânza este apucată, trasă, răsucită, agresată cel mai tare, de acolo începe şi timpul să roadă cel mai tare. Marginile, tivul, muchiile se rup, se ciobesc, se sparg primele. Sabi!
Versul al treilea punctează ideea de „ultim”. Ultima – şi deci singura! – floare de pe broboadă, ultima speranţă, ultima bucurie, ultimul ceva….. Suntem puşi faţă în faţă cu sfârşitul, cu iminenţa declinului definitivat. Resimţim din nou acel sabi (melancolia declinului şi a timpului neiertător) combinat cu yugen (misterul din spatele aparenţei banale, a lucrurilor nespuse, doar sugerate). Ce se va întâmpla cu basmaua după ce şi ultima floare se va destrăma? Îşi va sfârşi existenţa pământească pe post de cârpă de praf, sau îşi va afla ultimul sălaş direct în tomberon? Şi ce rămâne dintr-o floare care se destramă? Un fir subţire, ca de păianjen, de amintire, sau nici atât?
Arăt cu degetul şi concordanţa între poem şi fotografie. Imaginea aceasta, ca şi haiku-ul „aferent” ei, trăiesc din sublinierea unicităţii obiectelor expuse. O floare aflată la apusul existenţei, atât în fotografie, cât şi în poem. Sugestia rafinată a pozei: evanescenţa formelor, simbolizată de firul atât de subţire al păianjenului în care este prins ultimul zbor al unei foste flori, se suprapune perfect peste mesajul versurilor.
Una peste alta, haiku-ul cucereşte prin contrastul între aparenta modestie a obiectelor despre care vorbeşte, sobrietatea tonului, pe de o parte, şi profunzimea asociaţiilor şi intensitatea sentimentelor pe care le trezeşte, pe de altă parte. Un poem cu care s-ar putea mândri orice haijin „avansat”. Felicitări, Lavana, pentru această performanţă de zile mari!
În cu totul alt registru, haiku-ul Virginiei Popescu,
petale în zbor –
ochii verzi ai pisicii
clipind somnoroşi
m-a impresionat în mod deosebit prin perspectiva neobişnuită. Virginia ia din imagine dominanta cromatică şi pleacă cu ea spre alte zări. Verdele se strânge în ochii pisicii. Cine are bucuria să-şi împartă viaţa cu pisicile, ştie că aceste animale exercită un soi de fascinaţie care te obligă să stai să le observi, plin de admiraţie, în orice ipostază s-ar afla ele. O pisică care, aparent, se odihneşte, continuă să înregistreze orice mişcare, chiar şi aceea a petalelor în zbor. Oare sunt petale, sau poate păsări? Ochii clipesc, balansând între somn şi vigilenţă…. Un haiku cu gust de pralină, din punctul meu de vedere!
Merită să ne aplecăm o secundă şi asupra abisului funambulesc din haiku-ul lui Nicole Pottier:
funambulul –
pe un fir de păianjen
doar pălăria
O posibilă dramă sugerată ascuţit de neutralitatea exprimării. Nu ştim ce s-a întâmplat cu acrobatul: a coborât de pe frânghie, a căzut? Cert este că atârnând de-un fir, precum viaţa noastră de multe ori, a rămas doar pălăria. Restul poveştii ţine de imaginaţia noastră.
Poemul Andrei Andronic:
apus de soare –
în pânza de păianjen
umbra păpădiei
cucereşte şi el prin frumuseţea şi delicateţea imaginii propuse. La apus, cuvânt – cheie cu vastă încărcătură afectivă, pânza păianjenului (poate aflat şi el la vârsta pensionării) nu mai prinde decât umbre, căci nici păianjenul, nici pânza şi nici păpădia nu mai sunt ce-au fost în tinereţe.
De aceeaşi paletă cromatică ţine şi haiku-ul lui Cornel Costea:
vântul de seară –
în pânza paingului
numai parfumul
CALDE MULȚUMIRI
NEOBOSITULUI DOMN BOC –
(îl dăm noi jos și p-ăsta)
PS.Trebubuia ceva paradoxal în linia 3 … ca să fie haiku INNOVATIV, cu kigo „AOLEO CE PLOAIE VINE DE LA CLUJ”)